Publicăm acest număr în condiții grele de neliniște, în timp ce un război se poartă la câteva sute de kilometri de noi. Primim zilnic vești despre explozii, distrugeri și pierderi de vieți, în timp ce zeci de mii de oameni încearcă să se refugieze în locuri sigure. Guvernul român tocmai a aprobat creșterea cheltuielilor militare și se vorbește tot mai mult de situația în care războiul va include și afecta direct și cetățenii români. Dar în România se poartă deja de ani de zile un război – desigur, nu la fel de exploziv și de spectaculos. E un război împotriva celor săraci, celor fără adăpost, celor care se identifică sau sunt identificați ca romi. E un război împotriva femeilor, a persoanelor care nu se conformează normelor de gen și orientare sexuală, a celor cu sănătate mintală precară. E un război împotriva celor care fug de război.
Violența îndreptată asupra tuturor acestor oameni nu e una neapărat directă sau militară, ci e una sistemică. Soldății care îi hărțuiesc și le invadează viețile nu sunt în slujba vreunui imperiu răuvoitor, ci poartă uniforme albastre și pretind că aduc ‚siguranță și încredere’. Acest număr din Cărămida este despre cum această siguranță și încredere nu este pentru toată lumea, ci doar pentru cele și cei care îndeplinesc anumite standarde de venit, cetățenie, gen, rasă și așa mai departe. Vorbim despre cum violența de zi cu zi împotriva unora ia forma transformării lor în criminali. Despre cum această transformare ii face ținte predilecte pentru practici ca raziile, arestările, hărțuirea, evacuarea, rasializarea, abuzul fizic și verbal. Despre cum pentru aceste persoane se implementează politici de controlare, segregare, încarcerare și de multe ori gentrificare și stigmatizare.
Nevoia unui număr Cărămida dedicat politicilor de represiune și incriminare s-a născut din mărturiile repetate de-a lungul anilor de la persoane din Pata Rât și din alte zone stigmatizate din oraș, de la persoanele evacuate și de la cele lovite de precaritate. Toate aceste voci vorbesc despre cum poliția intervine cu discriminare împotriva lor, tratează oamenii ca pe criminali înainte să aibă orice dovadă, îi bruschează, îi stropesc cu gaz lacrimogen și de multe ori îi și bat. Practicile de acest gen se încadrează în anumite tipare urmate de poliție și de autorități, care acționează sub pretextul securității. Dintre aceste tipare, în acest număr am ales să discutăm în principal despre unul anume – incriminarea, care ar fi, pe scurt, presupunerea că anumite persoane sunt inerent criminale și tratarea lor ca probleme de securitate.
Cum devine sărăcia o crimă
Logica criminalizării și excluderii unor categorii de persoane pe baza poziției lor economice inferioare s-a conturat de-a lungul timpului într-un discurs consacrat. Acest discurs prezintă persoanele excluse din punct de vedere social şi economic ca fiind victime ale propriului lor comportament “deficient”. Ideologiile neo-conservatoare și neo-liberale, deși aparent divergente, sunt de acord în ceea ce privește tratamentul sărăciei. Din partea neo-conservatoare, săracii sunt văzuți ca o amenințare la adresa structurii morale a societății, ca punând în pericol valorile familiei, națiunii, muncii, abstinenței și autocontrolului care predomină în rândul clasei de mijloc harnică, respectabilă și în mare parte albă. Această amenințare trebuie combătută prin creșterea controlului social. În timp ce îi lasă liberi pe cei “înstăriți” să se bucure de beneficiile unei societăți de piață, acest control social sporit îi vizează pe cei săraci și încearcă să le disciplineze comportamentul.
Din partea neo-liberală, săracii sunt văzuți ca facilitând instabilitatea economică. Excluderea socială este tratată prin privatizări pe scară largă, în timp ce statul se retrage din prevederile de asistență socială. Discursul neo-liberal converge cu cel neo-conservator prin susținerea unui stat polițienesc puternic, singurul care poate stăpâni efectele perturbatoare ale inegalităților sociale.
Pe de o parte, statul se retrage din sfera socială și reduce asistența socială, iar pe de altă parte își consolidează natura represivă prin mai mult control, supraveghere și coerciție. Statul își asumă din ce în ce mai mult un caracter “penal”, încarcerând segmente extinse ale populației sale și sporind prezența forțelor de poliție pe străzi.
Miza principală și câmpul de luptă al acestei transformări a statului este spațiul urban. Orașele contemporane sunt arena în care se desfășoară majoritatea proceselor economice, sociale și politice. În oraș, sărăcia și securitatea se întâlnesc într-o relație complexă.
Securitatea şi spaţiul urban
Din ce în ce mai des vedem că zonele urbane trebuie să devină atractive atât pentru capital, cât și pentru clasele înstărite. “Calitatea vieții”, pentru cei care și-o permit, se traduce adesea în comunități segregate și cartiere închise, care au ca principală valoare securitatea. Dar securitatea căutată este strâns legată de intimitate, de teama de aglomerație și de spațiile publice. Spațiul public este perceput de mulți ca un spațiu al dezordinii. Securitatea devine principala modalitate de rezolvare a acestei situații și de menținere a ordinii în spațiul public.
Mai mult, securitatea devine o modalitate de a asigura intimitatea spațiilor urbane privatizate. Prin ziduri, camere de supraveghere, gărzi private și arhitectură intimidantă, spațiile urbane, precum comunitățile închise, mall-urile sau băncile devin securizate pentru a-i “proteja” pe cei care le folosesc în mod “legitim”. Spațiul urban creează securitate, dar această securitate nu poate să fie împărtășită cu toată lumea. În aceeași măsură în care sunt concepute pentru a-i proteja pe cei care sunt înăuntru, aceste mecanisme de securitate sunt, de asemenea, menite să-i alunge pe cei care sunt afară. Și, de obicei, cei care sunt afară sunt ținuți acolo pentru că le lipsesc mijloacele de a intra – bani, statut, proprietăți.
Astfel, săracii, persoanele rasializate, cele fără adăpost, refugiaţii, consumatorii de droguri, lucrătoarele sexuale sunt excluse şi segregate, iar libertățile le sunt restricționate prin violenţă. Acești oameni sunt alungaţi din spațiile urbane reînnoite (în continuă expansiune), evacuaţi din proprietățile care urmează să fie gentrificate, le sunt restricționate spațiile publice în care pot trăi în oraș, sunt încarceraţi, hărțuiţi constant și, în general, ținuţi departe de ochii celor în numele cărora operează securitatea.
Securitatea discriminează între cei care pot utiliza spațiile urbane și cei cărora nu ar trebui să li se permită acest lucru. Excluderile pe care le implică mecanismele de securitate nu sunt arbitrare, ci se bazează pe idei clare despre merite și beneficii: anumite persoane muncesc din greu și își merită bogăția și siguranța, în timp ce altele sunt considerate “leneșe” și pe deplin responsabile pentru starea lor. În România, persoanele care sunt văzute mereu ca o “problemă de securitate” şi care prin urmare cad pradă acestor mecanisme de excludere în numele securităţii sunt persoanele identificate ca fiind rome.
Persoanele rome şi securitatea
De la stereotipul că „toți romii fură” până la expunerea în mass-media a „clanurilor mafiote”, romii români sunt în mod obișnuit asociați cu criminalitatea, atât în țară, cât și în străinătate. Această reprezentare construieşte persoanele rome drept țapii ispășitori perfecţi pentru reputația proastă a românilor din întreaga Europă și provoacă răspunsuri naționaliste din partea acelor români care sunt în căutarea unei identități naționale „adevărate”. Discriminarea romilor este atât de adânc înrădăcinată în imaginarul social românesc, încât legitimează orice act de violență împotriva acestora.
La nivelul statului, această violență a fost legitimată în primul rând prin mecanisme de securitate. Romii din România au devenit o „problemă de securitate” în momentul în care marginalizarea lor economică (bazată pe clasă) a început să se intersecteze cu marginalizarea lor rasială.
În primul rând, romii sunt incriminați colectiv ca grup, ceea ce înseamnă că comportamentul lor este văzut ca fiind criminal, periculos și antisocial de către stat. Comportamente similare – cazuri de infracțiuni minore, de exemplu – sunt în mare parte lăsate nepedepsite atunci când sunt comise de ne-romi (vezi mărturia Mariei despre poliţie în Pata Rât de la pag. 2).
În al doilea rând, prezența lor în anumite spații urbane, cum ar fi centrele istorice ale orașelor, tinde să fie văzută ca dăunătoare siguranței acelor spații. Acest lucru este, de asemenea, cuplat cu refuzul generalizat al ne-romilor de a se muta în zonele ocupate predominant de romi sau de a-i accepta pe romi ca vecini (vezi discuţia lui Enikő despre zonele stigmatizate din Cluj de la pag. 8).
În al treilea rând, și în consecință, romii au fost din ce în ce mai mult supuși evacuărilor forțate din locuințele lor. Aceste evacuări se desfăşoară cu prezenţa considerabilă a forţelor de ordine şi în condiţii violente (vezi discuţia lui George despre evacuări şi violenţă de la pag. 10).
În al patrulea rând, în urma acestor evacuări, mulți dintre acești romi evacuați au fost relocați în zone de la marginea orașului, dintre care Pata Rât este doar un exemplu.
În fine, o temă importantă a acestui număr din Cărămida este colaborarea populaţiei cu autorităţile în vederea înăspririi represiunii. Prin denunţuri, sesizări şi presiune pe forţele de ordine, locuitorii oraşelor se arată adesea “deranjaţi” de prezenţa şi activitatea persoanelor rome în preajma lor. De exemplu, înaintea evacuărilor din 2010, oamenii care locuiau în zonele rezidențiale din jurul străzii Coastei s-au plâns în mod repetat de „comportamentul romilor” care locuiau acolo. Chiar și după evacuare, și pe baza plângerilor celor care dețin terenuri în apropiere, poliția s-a mobilizat în mod repetat și a efectuat periodic raiduri în așezările din Pata Rât de unde au fost evacuați romii (vezi şi textul lui Manuel despre romii din Baia Mare în timpul comunismului, de la pag. 4).
Manuel Mireanu