O să povestesc pe scurt viața mea, adică o parte din ea. Copilăria mi-am petrecut-o în cartierul Mărăști, până la vârsta de 10 ani. De la 10 ani ne-am mutat pe strada Coastei. Fiind copilă, nu am văzut să se întâmple lucruri ciudate în jurul meu, nu m-am simțit în vreun fel discriminată. Crescând, am devenit adolescentă; aveam mulți prieteni de la blocurile din jurul străzii Coastei, ne înțelegeam bine, nu simțeam ca prietenii mei să mă perceapă ca fiind de o altă etnie, nu au făcut niciodată vreun gest sau altceva în care eu să mă simt rău că sunt de etnie romă. Am avut acces la toate facilitățile orașului: internet, farmacii, gaz, curent, apă etc.
Dar viața mea a luat o întorsătură de 180 de grade. În 15 decembrie 2010 au venit niște jandarmi și ne-au anunțat că trebuie să ne adunăm lucrurile pentru că vom fi evacuați și mutați în altă parte. Automat am făcut legătura cu faptul că primarul din acea vreme Sorin Apostu stătea la o strada paralelă cu noi și era deranjat de prezența noastră acolo. Copiii din comunitate se mai jucau pe strada lui cu mingea și se mai dădeau cu bicicletele.
Atunci am simțit toți oamenii din comunitate că suntem discriminați. Am simțit cum cineva ne fură viața și demnitatea. Drepturile noastre au fost încălcate. În 17 decembrie, dimineața la ora 5, au venit sute de jandarmi și sute de oameni de la poliția locală și de la primărie. Am fost evacuați pe timp de iarnă, la minus 20 de grade celsius, și am fost duși la Pata Rât, lângă rampele de gunoi ale Clujului.
De atunci, viața mea s-a sfârșit. O perioadă am intrat în depresie, am plâns mult, dar încet mi-am revenit. Mi-am dat seama că trebuie să fac ceva, nu pot să stau nepăsătoare. Atunci au venit la noi în comunitate mai multe persoane care ne-au sprijinit.
A venit și doamna Eniko Vincze. În ianuarie 2011 a avut loc primul miting ‘Sunt Rom și vreau să trăiesc în demnitate’, în fața Casei de Cultură a studenților. De atunci, nenumărate mitinguri, proteste, flash-mob-uri, diferite evenimente prin care ceream să fim relocaţi înapoi în oraș și că ne-au furat viața și demnitatea.
Sunt 10 ani de atunci, anul acesta în 17 decembrie. Faptul că am fost implicată direct mi-a dat puterea necesară să lupt pentru comunitate și pentru familia mea. De atunci, activismul e viața mea, e lucrul care dă sens vieții mele. Cu toate că nu mai locuiesc în Pata Rât de 3 ani, continui să lupt pentru familiile ce au rămas acolo încă. Sufletul meu e acolo alături de oamenii care au rămas.
Linda Zsiga Greta