Am auzit la știri, că cineva disperat de starea de izolare în care se afla, s-a aruncat din bloc, de la etaj. Aseară, pe la ora 22.30 a fost un incendiu pe strada Cantonului. Un om disperat și-a dat foc la baracă.
#
Ni se spune, că drepturile omului sunt universale. Inclusiv drepturile sociale și economice. Dar nu toți ne bucurăm efectiv de aceste drepturi. Acum, în starea de urgență, drepturile omului sunt suspendate. Dar mulți oameni nu s-au bucurat nicidoată de ele. Ei sunt deposedați de aceste drepturi toată viața. Copiii lor așa cresc și așa se învață de mici – fără aceste drepturi. Fără dreptul la un venit din care poți să trăiești o viață decentă, sau dreptul la o locuință adecvată, sau dreptul la sănătate și de a trăi într-un mediu sănătos, sau dreptul de a merge la o școală unde ești susținut să înveți și să mergi mai departe, dar chiar și de dreptul de a fi înmormântat cum se cuvine. Fără dreptul de a fi respectat ca persoană, ca om. Acești oameni suferă azi cel mai mult de pe urma crizei covid-19 și a crizei economice. Ei suferă cel mai mult de pe urma stării de urgență. De pe urma controlului militar și polițenesc. De pe urma amenzilor. De pe urma stigmatizării. Copiii din aceste familii suferă cel mai mult de pe urma traumei resimțite atunci când zona unde locuiesc se umple cu mașini de jandarmerie și poliție. De pe urma violenței care pătrunde în corp și suflet. De pe urma umilinței permanente.
Într-o astfel de situație se află și oamenii de pe strada Cantonului din orașul Cluj. Oameni aruncați din orașul frumos de mai bine de 20 de ani. Izolați acolo. Separați de restul lumii. Blocați acolo de politicile de locuire ale orașului, dar și de situația lor financiară. În condițiile în care primăria nu face locuințe sociale, și aplică criterii nedrepte de alocare. În condițiile în care clujenilor le este frică ca nu cumva cineva de acolo să se apropie prea mult de ei. În condițiile în care salariile plătite pentru munca lor, în salubritate, în curățenie, la spații verzi, sunt niște venituri din care nu au cum să plătească o chirie privată în oraș. În timpul epidemiei, în timpul stării de urgență, crește și mai mult sentimentul oamenilor de acolo, că atunci când li se spune “stați acasă”, li se transmite de fapt asta: stați acolo în sărăcia voastră, nu vrem să vă vedem, nu vrem să vă auzim nemulțumirile. Să stea acasă cu frica. Să iasă la lucru cu frica. Să iasă la soare cu frica. Să vină să ne curețe orașul zi de zi cu frica. Să trăiască cu frica. Să moară invizibil. Violența sistemului îi ține în neputință. Violența de ieri, azi devine teroare. Ne așteptăm ca oamenii să suporte asta tăcuți și resemnați? Trebuie să ardă ca să-i vedem?
#
Într-o cameră 4x4 unde stau 6-7 persoane, este foarte foarte greu să stai mereu în casă. Acum, că școlile sunt închise, copiii nu pot sta toată ziua în acele odăi mici. Trebuie să se miște, trebuie să fugă. Noroc cu cei care lucrează. Pentru că la noi mulți lucrează în salubritate și în curățenia orașului sau la spații verzi. Ne știți, noi vă ridicăm gunoaiele de la case și de la spitale. Ne știți, noi vă măturăm strada. Ne știți, noi suntem trimiși să strângem mizeria lăsată prin păduri. Noi suntem, cei periculoși. “Țiganii”, romii. De care vă este teamă. Vă este teamă de cei care vă fac curat?
Noroc cu bărbații și femeile noastre, cum spuneam, că ei și ele pleacă de acasă. Pentru că nu pot să lucreze de acasă, știți. Noi nu avem luxul să ne plictisim în casă. Și nimeni nici ar vrea să nu mai meargă să lucreze. Noi nu avem economii. Pentru că nu ai cum să faci economii din salariile mici pe care le avem, și din care abia supraviețuim de pe o zi la alta.
În barăcile noastre nu este apă. Nu este toaletă. Nu este baie. Trebuie să ieșim pentru orice. Dacă se spală cineva în casă, ceilalți trebuie să iasă. Dacă femeia sau bărbatul gătește, vă dați seama, tot acolo, unde se petrece tot restul vieții noastre, ceilalți simt nevoia să iasă un pic la aer. Avem nevoie de lumină. Barăcile noastre sunt destul de întunecate. Am citit și noi, că este voie să ieși la plimbare, dar să faci asta în așa fel, încât să nu te îndepărtezi mai mult de 300 de metri de la locuință. Respectăm asta când ieșim din casă. Însă la noi nu doar barăcile sunt foarte aglomerate pe dinăuntru. Colonia este aglomerată și afară. Sunt vreo 170 de barăci pe stradă, una lângă cealaltă, întânse pe o fâșie lungă de vreo 500 metri, și lată de circa 30-35 metri. Să vă imaginați un perimetru total de vreo 1000 metri, sau o suprafață totală de circa 12000 metri pătrați. Când lumea iese, se umple foarte tare spațiul între case și pe stradă. Se vede cât de multe persoane locuim acolo. Adulți și copii. În jur de 800 de persoane. Nu este posibil să stăm izolați unul de altul. Nici în casă. Nici afară.
Duminica trecută a fost vreme frumoasă. Am văzut poze pe facebook. Lumea a ieșit la plimbare pe malul Someșului. La aer curat. La lumină. La noi zona nu este nici pe departe atât de frumoasă. Vizavi de drum este fabrica de ciment. Strada Cantonului, acum numită strada Dezmirului, este drumul pe care circulă toată ziua multe mașini. Mașini mici, dar și camioane. Vin la ACI, să încarce. Sau trec către centura ocolitoare a Clujului. Sau merg către sau vin de la piața Dezmir. Ba trec chiar și tancuri, către unitatea militară de lângă Selgros. În spate, pe calea ferată dezafectată, mai trăgau cei de la armată niște tancuri și blindate, când le pregăteau pentru sărbătoarea de 1 Decembrie. În zare, poți vedea muntele de gunoaie de la rampele Salprest și RADP. Vă dați seama, că nu este deloc plăcut să ieși și să te plimbi sau să te joci pe strada Cantonului. Printre barăci. Sau pe stradă. În zgomot, în trafic, în praf, în mirosul de la gunoaie. Sau să te duci după apă, sau să te duci până la magazinul cel mai apropiat. Chiar nu este distracție. Să vă gândiți, că la noi așa este întotdeauna. Puțini oameni și rareori își permit să meargă cu familiile și copiii lor în parcurile din oraș. Acum, cu restricțiile acestea, se întâmplă și mai rar. De unde să aibă oamenii atâta hârtie, să își scrie declarațiile. Sau calculator, sau imprimantă, nici vorbă. Și mai sunt unii care nu știu să scrie.
Duminica trecută a fost vreme frumoasă. Mai iese soarele și pe la noi. Au ieșit și oamenii, sigur mai mulți, decât într-o zi cu ploaie. Au umblat dronele pe acolo. Ne văd de sus. Probabil părem ca un mușuroi de furnici. Pericol public. Seara pe la ora opt au venit jandarmii. Erau două mașini mari și una mică de jandarmerie. Și două mașini mici de poliție. Și o ambulanță. Jandarmii au speriat copiii, chiar și pe unii adulți. Au dat cu spray lacrimogen și urlau la noi să stăm în casă. Toți ne-am putut simți ca niște criminali.
Dar și înainte de epidemia aceasta veneau des la noi în comunitate jandarmeria și poliția. Se întâmpla ceva rău în oraș, căutau un infractor, un tâlhar? Veneau la noi. Au fost ocazii, când ne-am trezit dimineața la ora șase cu ei bătând la ușă. Au venit să facă percheziție. Ne legitimau pe toți. Și nu ne spuneau nimic ce caută, de ce ne cere buletinul, de ce intră în casele noastre cu forța. Ne trezeam din când în când cu niște numere mari pictate pe barăcile noastre. Ne-au adunat aici, să ne poată controla mai bine. Suntem luați în evidență. Urmăriți. Controlați. Suspectați. Pedepsiți. Pentru că existăm.
#
În starea de urgență s-au suspendat drepturile omului. În cazul oamenilor de pe strada Cantonului au fost suspendate demult.
Maria Stoica și Enikő Vincze