Viaţa unui chiriaş într-un oraş precum Cluj, Bucureşti sau Timişoara este destul de precară şi fără intervenţia altor factori externi. Preţul mereu crescând al chiriei, concurenţa tot mai mare de pe piaţă, în contextul în care construcţia de noi locuințe nu face faţă cererii, fac din chiriaşi o categorie socială din ce în ce mai vulnerabilă. Din fericire, pentru unii condiţia de chiriaşi este una temporară. O bună parte din chiriaşi vor deveni într-o zi proprietari. Fie prin moştenirea unei locuinţe de la părinţi, fie prin obţinerea unui credit bancar, fie vor intra în posesia unui ANL dacă se numără printre puţinii norocoşi. Majoritatea chiriaşilor de azi vor ajunge într-o zi să fie proprietarii propriei case. Acesta este visul românesc, cel puţin în materie de asigurare a unei locuiri sigure. Nu este, desigur, un vis uşor realizabil. Cei mai mulţi dintre noi vor face destule sacrificii de-a lungul vieţii pentru a avea acces la o locuinţă stabilă. Dar ce se întâmplă cu cei care se află sub linie? Cei care nu îşi permit un credit bancar, cei care nu au părinţi cu proprietăţi sau cei care nu au acces la o locuinţă publică. Vor locui probabil în chirie pentru o bună bucată a vieţii sau, în cazurile cele mai extreme, vor ajunge să locuiască în adăposturi improvizate, la limita subzistenţei.
Nu o să reiau aici discuţia despre cei care ajung să locuiască în comunităţi informale, segregate. Din acest punct de vedere şi condiţia de chiriaş este încărcată cu un anumit privilegiu, unul subţire şi costisitor la buzunar, dar totuşi un privilegiu faţă de cei care nu îşi permit nici măcar să fie jefuiţi de către proprietar. Vreau să vorbesc însă despre acei chiriaşi care au acces la un venit care să le permită să întreţină chirie şi, mai mult, despre acei chiriaşi care pe lângă toate nesiguranţele specifice vieţii în chirie, într-un oraş mare, au de-a face şi cu alte forme de prejudecăţi indiviuale şi structurale. Cu toţii ştim povestea studenţilor care ajung să fie oaia neagră a blocului pentru că ascultă muzică prea tare sau pentru că au prea mulţi prieteni care vin în vizită. Cu toţii suntem familiari cu anunţurile destinate exclusiv cuplurilor sau doar studentelor. Deşi putem recunoaşte şi aici anumite prejudecăţi, ele sunt nimic pe lângă obstacolele întâmpinate de o minoritate din cadrul chiriaşilor a cărei voce nu o prea auzim în presă sau în mediul virtual. Vorbesc aici despre chiriaşii de etnie romă, iar atunci când spun că vocea lor nu este auzită în presă nu mă refer la faptul că ei ar lipsi din relatările presei locale. Din contră, de fiecare dată când un chiriaş rom este implicat într-o dispută cu proprietarul ziarele au grijă să ne reamintească etnia lor dar niciodată nu oferă spaţiu pentru ca ei să-şi spună propria variantă. Atunci când vine vorba despre romi, conflicte oarecum normale între proprietari şi chiriaşi devin rapid etnicizate.
În urmă cu 10 ani, anunţurile cu avertizări de genul “exclus ţiganilor” erau destul de des întâlnite în ziare sau pe site-urile de imobiliare. Între timp această practică a devenit una ilegală, sancţionată pe tot teritoriul Uniunii Europene. Cu toate acestea, discriminarea pe piaţa chiriilor a persoanelor de etnie romă nu a dispărut, mai mult, cererea tot mai mare din oraşele aflate în plină creştere, precum Clujul, a făcut ca efectul rasismului să fie amplificat. Dacă pe o piaţă în care oferta şi cererea se află într-o oarecare balanţă un proprietar are mai puţin spaţiu pentru a-şi tria pe criterii de etnie chiriaşii, într-o piaţă în care cererea este superioară ofertei şi într-o societate conservatoare şi plină de prejudecăţi cum este încă cea românească, etnia devine un obstacol în plus. Poate că ofertele de chirii care exclud anumite categorii de chiriaşi au dispărut, dar asta nu înseamnă că practica a murit sau că relaţia chiriaş-proprietari-vecini nu este în continuare structurată de anumite prejudecăţi. Copiii de etnie romă sunt încă ţintele vecinilor pentru că îndrăznesc să fie copii şi să se joace în faţa blocului şi chiriaşii romi sunt încă priviţi cu suspiciune atunci când participă la şedinţele de bloc.
Din păcate, deşi există mecanisme instituţionale pentru combaterea discriminării, acestea sunt greu de mobilizat în cazurile în care interacţiunea nu lasă urme vizibile. E greu pentru un chiriaş să facă dovada discriminării când aceasta se petrece într-un cadru restrâns. E şi mai greu în contextul în care piaţa chiriilor este una aproape complet nereglementată şi în care cel mai probabil chiriaşul nu are nici măcar un contract care să dovedească calitatea lui de chiriaş. Romii devin astfel cea mai vulnerabilă pătură a chiraşilor, fiind împinşi către condiţii de locuire pe care mulţi dintre noi nu le-am accepta. Faptul că piaţa chiriilor este nereglementă şi există o disproporţie atât de mare de putere între proprietar şi chiriaş face ca orice conflict între cele două părţi să fie foarte costisitor pentru cel din urmă (știm deja cât de greu este, în cele mai multe cazuri, să-ţi recuperezi garanţia), motiv pentru care majoritatea aleg calea minimei rezistenţe şi cedează abuzurilor proprietarilor.
Privit din acest unghi, un proiect precum subvenţionarea chiriei de către autorităţile locale poate oferi anumite soluţii. Dacă serviciile sociale acţionează ca mediator între chiriaşi şi proprietari, pe lângă suportul material poate oferi o protecţie minimală contra discriminării. Desigur, rămâne întrebarea ce se va întâmpla când subvenţionarea chiriei se opreşte şi statul îşi încetează rolul de mediator. În plus, faptul că subvenţionarea chiriei nu a fost gândită ca o măsură pentru combaterea discriminării şi cea mai mare parte a chiriaşilor de etnie romă nu vor beneficia de pe urma ei, face ca efectul ei să fie marginal. Este evident că dacă vrem să luăm în serios rasismul de pe piaţa chiriilor va fi nevoie de o reglementare a pieţei şi de instituţii care să răspundă rapid şi eficient când apar astfel de probleme. Acestea sunt măsuri de care vor beneficia toţi chiriaşii, romi şi neromi, chiriaşi pe term scurt sau lung. De altfel, este o practică comună în aproape toate sectoarele economice. Poate este timpul să aducem şi piaţa chiriilor în secolul 21.
Vlad Mureșan