Maria Pusztai are 30 de ani și locuiește în cartierul Între Lacuri, pe strada Meșterul Manole, „o stradă uitată de lume”, cum îi spune ea. Stă într-o locuință informală, într-o curte, alături de alte încă 11 familii care-i împărtășesc soarta. Toate aceste familii, unele având în grijă copii cu nevoi speciale, locuiesc în condiții precare, nesigure, iar când statul trece pe acolo o face doar pentru amenzi sau ordine de evacuare. Amenzile se adună, riscurile de evacuare cresc, în timp ce în jurul acestor locuințe informale sărăcăcioase se construiesc blocuri impunătoare iar primăria face planuri pentru noi parcări.
În acest capăt ascuns al Clujului, Maria împreună cu cele două fetițe ale ei și bunica lor m-au întâmpinat în locuința lor umilă formată dintr-o cameră și o bucătărie. Maria m-a servit cu un pahar de suc și am început să vorbim despre viața ei și a celorlalte familii.
Lorena Vălean: Îți mulțumesc că m-ai primit azi aici. În casa asta locuiți voi patru?
Maria Pusztai: Fă-te comodă, simte-te ca acasă! Nu, suntem șapte care stăm aici; mai îi și mătușa mea, băiatul ei și soțul meu. Mai avem o cămăruță-n curte, unde mai avem o familie. Acolo îi fratele meu cu soția lui și cu patru copii, într-o cameră de doi pe trei, fără bucătărie, fără nimic. Noi aici măcar avem și bucătăria. Atât avem: o bucătărie și o cameră.
L.V.: Și baia, presupun.
M.P.: Nu avem baie, că oricum nu avem nici apă; nici apă, nici gaz. Așa stăm de câțiva ani, că mai demult aveam și apă, dar o femeie care strângea banii pentru apă de la familiile astea care suntem aici n-o mai dat banii unde trebuia. Și cum nu ne-o dat chitanță, nimic, n-aveam cum să dovedim că noi am plătit.
L.V.: Și atunci cum faceți rost de apă?
M.P.: Păi ne dă vecina și noi îi plătim în fiecare lună. Așa ne spălăm și hainele, așa spălăm și copiii. Dar nici cu gazul nu îi bine, că facem foc la sobă și comentează vecinii. Noi le dăm dreptate, că în secolu’ ăsta n-ar trebui să mai fie așa ceva și normal că îi deranjează mirosul de fum.
L.V.: Cu vecinii de pe stradă cum e? Vă înțelegeți, vă mai ajută?
M.P.: Mulți vecini îs foarte răi, că nu toate familiile care stau în curtea asta îs ca noi; unii nu muncesc, mai îs drogați pe aici, fac mulți gălăgie și probleme. Nu le place nici mirosu’ de fum, nici gălăgia, că uneori ăștia dau muzica tare noaptea târziu. Nici nouă nu ne place, d-apăi lor. De aia nu prea lăsăm copiii pe stradă singuri, că majoritatea vecinilor când îi văd că îs țigani nu mai fac diferența între familii și zic că toți îs răi; or mai strigat la ei, or mai aruncat cu lucruri după ei. Dar cu câțiva vecini chiar ne înțelegem, că ne-o văzut că nu facem probleme și suntem oameni cumsecade.
L.V.: Deci sunt și oameni care fac probleme pe aici, pe lângă familiile liniștite, cu copii.
M.P.: Îs mulți care se droghează și fură ca să se drogheze mai departe. Apăi când îs sub controlul drogului nimica nu se mai poate face, îs agresivi și te pot lovi fără niciun motiv, mai intră în casă uneori fără să bată la ușă, dau muzica tare de copiii nici nu-și pot face temele. Nici aici, în curte, nu ne putem lăsa copiii prea mult singuri pe afară, că ne e frică. Și cel mai tare ne bucurăm când plouă, că atunci toată lumea îi înăuntru și nu mai îi nici așa multă gălăgie și nici pericole prea mari, toată lumea îi liniștită.
L.V.: Dacă în curte copiii nu se pot juca, nici pe stradă, atunci unde își mai petrec timpul?
M.P.: Uite, fetele mele și verișoru’ lor merg la școală și uneori îi mai ducem în parc. În rest stau pe aici, prin cameră. Nici nu-i putem scăpa mult timp din ochi, că pe aici multe se pot întâmpla. Mai ales pe fata asta mai mare a mea n-o pot lăsa foarte mult singură, că-i bolnavă și nu știu ce se poate întâmpla. Are epilepsie, din cauza asta n-o pot lăsa prea mult singură, că nu știi niciodată când poate să facă o criză. Săraca uneori nici nu ține bine minte unele lucruri, o și rămas repetentă în clasa a doua. Verișorul ei e mai bun la școală, foarte bun, s-o dus și la olimpiada de matematică și toată lumea îl felicită.
Îi un focar de infecție aici, multe gunoaie aruncate, chiar și șoareci și șobolani stau pe aici. Îi periculos și pentru copii da’ și pentru noi, mulți au tuberculoză și alte boli din cauza gunoaielor, microbilor.
L.V.: Ați încercat cumva să depuneți cerere la primărie pentru a primi o locuință socială?
M.P.: N-am încercat că știm că n-are rost, că nu le pasă și nici nu ar vrea să ne mute de aici. O venit înainte de alegeri un om aici și o zis că să-l votăm, că el o să ne scoată de aici. Și nu s-o mai întors niciodată; așa fac ăștia, înainte de alegeri mai vin pe aici cu gânduri bune, în rest numai probleme ne aduc.
L.V.: Ajutor social aveți?
M.P.: Nu, nu am. Am avut mai demult dar m-am angajat între timp la o firmă de salubritate, că așa-i mai bine, muncesc și eu, primesc mai mulți bani ca de la ajutorul social, mai cumpăr câte ceva la copii.
L.V.: Și ce venituri aveți?
M.P.: Păi eu am venitul minim garantat, soțul mai lucrează ocazional, și pe lângă asta e alocația fetițelor și pensia de boală pentru epilepsie. Mama mea mai lucrează, dar mai rar, mai mult în folosul comunității, nu are un venit exact. A tot vrut să se angajeze și n-a reușit, are psoriazis și nu a angajat-o nimeni, iar mătușa lucrează ca femeie de serviciu într-o firmă de telecomunicații.
Maria arată brusc cu degetul către un bărbat cu gluga pe cap ce tocmai trecea prin fața geamului: „Uită-te, ală-i drogat! Uite cum merge, nu știe pe ce lume trăiește”. Ușa se deschide, omul intră înăuntru și cere un ziar. Distantă și calmă, Maria îi spune că nu are niciun ziar, dar acesta mai insistă până când ea îl convinge că nu va primi nimic. Maria închide ușa și se întoarce spre mine: „No, ce zici? Vezi, voia ziar, ca să se drogheze.”. Revenim apoi la conversația noastră.
L.V.: Aici sunt și riscuri de evacuare?
M.P.:Da, n-ai văzut că se construiesc blocuri noi, aici, în zonă? Și încă unde stăm noi, aici cum îi strada asta, vor să facă parcare. Chiar și muncitorii or zis că din aprilie-mai nu știu ce-o să se întâmple cu noi, ne dau afară și vin cu buldozerele după noi.
L.V.: Vor să vă dea afară de aici însă nu vă oferă nicio altă soluție?
M.P.: Ce soluție să ne ofere? Ei vor numai să scape de noi, așa cum au făcut și cu cei de pe [n.r. strada] Coastei, i-au dus pe toți acolo, în deal, la gunoaie.
L.V.: De cât timp stați aici și unde ați locuit înainte?
M.P.: De vreo 20 de ani, cam așa. Înainte stăteam la bunica mea, dar după ce-o murit o trebuit să ne mutăm. Mai multe familii-s de mult timp aici, dar nu cred c-o să mai avem unde să stăm, imediat ne evacuează.
După această conversație Maria m-a condus și la alte locuințe din curte. Am trecut prin camera de 2/3 unde locuia fratele Mariei, soția lui și cei patru copii ai lor, apoi prin alte câteva locuințe în care oamenii își trăiesc viața de familie înghesuiți, într-un Cluj care se dezvoltă lăsând în urmă aceste familii care au pierdut startul pentru a le oferi un viitor sigur copiilor lor.
În toate aceste familii cel puțin unul din părinți muncește. Dincolo de etnia lor, fie că sunt romi sau români, oamenii din strada Meșterul Manole împărtășesc un prezent comun: cu toții trăiesc în condiții precare și speră ca cineva, cumva, să le ofere o locuință. Am vorbit cu ei, le-am ascultat poveștile și temerile, am bătut palma cu copiii la plecare și am înțeles că sunt oameni buni, cu un ghinion uriaș și că, de cele mai multe ori, ghinionul acesta vine odată cu o culoare mai închisă a pielii.
Lorena Vălean