Prin Hotărârea 531/27.09.2017, Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării declară criteriile de atribuire de locuințe sociale elaborate și utilizate de administrația publică locală din Cluj-Napoca ca fiind discriminatorii. Stabilește o amendă de 3000 de lei pentru primarul Emil Boc și recomandă modificarea HCL 434/16.12.2015 prin care ele au fost stabilite.
În octombrie 2016, Fundația Desire a depus o petiție la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca acesta să analizeze Hotărârea nr. 434/16.12.2015 a Consiliului Local al mun. Cluj-Napoca cu privire la definirea criteriilor de atribuire a locuințelor sociale, iar apoi să constate și sancționeze caracterul lor discriminator. Aceste criterii (1) elimină solicitanți de locuințe sociale aparținând unor categorii sociale marginalizate prin declararea lor ca neeligibili pe baza unor considerente ce nu sunt prevăzute ca atare în legislația locuirii; (2) îi discriminează pe aceștia neoferind punctaj pentru bolile cronice cu care se confruntă sau pentru condițiile de locuire precare în locuințe neconvenționale; și (3) îi discriminează indirect prin defavorizarea lor ca persoane care datorită condițiilor lor economice nu au avut șansa de a face studii superioare punctate în mod excesiv în Cluj-Napoca în comparație cu alte criterii (cum ar fi numărul de copii). Observând faptul că în orașul Cluj procentul persoanelor de etnie romă care locuiește într-o zonă urbană marginalizată este mult mai mare față de procentul altor persoane aflate în aceeași situație, petiția a concluzionat că persoanele de etnie romă aparținând unor categorii marginalizate sunt și mai puternic expuse practicilor discriminatorii care îi exclud de la accesul în fapt la o locuință socială adecvată.
Conform Legii locuinței 114/1996, “accesul liber şi neîngrădit la locuinţă este un drept al fiecărui cetăţean”. La nivelul întregii populații această lege prevede că “rezolvarea cerinţelor de locuire constituie un obiectiv major al administraţiei publice centrale şi locale. Reglementând statutul locuințelor sociale, Legea locuinței din 1996, precum și hotărârile și ordonanțele guvernamentale ulterioare cu privire la normele de implementare ale acestei legi, definesc în mod special acea categorie de cetățeni ai României care pot beneficia de locuințe sociale ca fiind “persoane și familii a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei.” Conform OUG 57/2008, care aduce modificări și completări la Legea 114/1996, “au acces la locuință socială, în vederea închirierii, familiile sau persoanele cu un venit mediu net lunar pe persoană, realizat în ultimele 12 luni, sub nivelul câștigului salarial mediu net lunar pe total economie ...” Mai departe, art. 21, alin (1) al Normei metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii locuinţei nr. 114/1996, nr. 1275 cu aplicare din 07.12.2000, prevede că autoritățile administraţiei publice locale vor ține seama la stabilirea criteriilor de atribuire de locuințe sociale de prevederile art. 42 şi 43 din lege, astfel încât “în cadrul fiecărui criteriu, la stabilirea ordinii de prioritate se vor avea în vedere: a) condiţiile de locuit ale solicitanţilor; b) numărul copiilor şi al celorlalte persoane care gospodăresc împreună cu solicitanţii; c) starea sănătăţii solicitanţilor sau a unor membri ai familiilor acestora; d) vechimea cererilor.”
Traducând prevederile cu privire la locuințe sociale în termenii obiectivului administrației publice în domeniul locuirii, putem concluziona că rezolvarea cerințelor de locuințe sociale pentru persoanele și familiile care se încadrează în condițiile de mai sus ar trebui să constituite obiectivul major al autorităților administrației publice. Mai departe, însă, făcând trecerea de la categoria persoanelor și familiilor care pot beneficia de locuințe sociale conform legislației locuirii, la persoanele și familiile supuse marginalizării sociale, legislația românească (din domeniul social) definește asigurarea dreptului de a avea acces la locuință nu doar ca un obiectiv major al administrației publice, ci ca o obligație a acesteia. Conform Legii privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale 116/2002 modificată, “în funcţie de nivelurile veniturilor stabilite [până la care o persoană este considerată ca fiind marginalizată, nivel care se stabileşte anual, prin hotărâre a Guvernului, înaintea depunerii la Parlament a proiectului legii bugetului de stat] ... consiliile locale au obligaţia de a asigura accesul persoanelor şi familiilor marginalizate, ... la locuinţă şi la serviciile publice de strictă necesitate, cum sunt: apă, energie electrică, gaze naturale, termoficare etc.” Legea Asistenței Sociale 292/2011 prevede că “pentru prevenirea şi combaterea sărăciei şi a riscului de excluziune socială, prin politicile publice iniţiate, statul: (a) asigură accesul persoanelor vulnerabile la unele drepturi fundamentale, cum ar fi: dreptul la locuinţă, la asistenţă socială şi medicală, la educaţie şi la loc de muncă.” Conform Legii 116/2000, prin persoană marginalizată social se înțelege persoana care beneficiază de venit minim garantat sau face parte dintr-o familie beneficiară de venit minim garantat, în condițiile Legii nr. 416/2001, și se află în cel puțin două dintre următoarele situații:
a) nu are loc de muncă;
b) nu are locuință în proprietate sau în folosință;
c) locuiește în condiții improprii [adică în locuință improvizată sau într-o construcție cu destinație de locuință care nu îndeplinește cerințele minimale prevăzute de Legea locuinței din 1996]; d) are unul sau mai mulți copii în întreținere sau face parte dintr-o familie cu mulți copii în întreținere; e) este persoană vârstnică, fără susținători legali; f) este încadrată în categoria persoanelor cu handicap sau invaliditate;
g) are în întreținere o persoană încadrată în categoria persoanelor cu handicap grav, accentuat ori invaliditate gradul I sau II; h) a executat o pedeapsă privativă de libertate. Alte articole ale acestei legi mai prevăd obligațiile consiliilor locale “de a elabora și de a aproba metodologia de identificare a persoanelor și familiilor care sunt marginalizate social”, iar primarii trebuie să “dispună verificarea situației ce rezultă din documentele justificative prezentate, prin ancheta socială.”
Cele de mai sus impun recunoașterea obligației administrației publice locale de a asigura accesul la locuință pentru persoanele și familiile marginalizate social, și de a defini criteriile de alocare de locuințe sociale la intersecția Legii locuinței din 1996, precum și a legislației sociale (în mod deosebit Legea privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale, și Legea asistenței sociale). Pentru îndeplinirea acestei obligații, consiliile locale - făcând uz și de prevederile legislației antidiscriminare - ar putea să aloce un procent din stocul lor de locuințe sociale persoanelor margi-nalizate. În loc să facă acest lucru, administrația publică din municipiului Cluj-Napoca elimină persoanele care nu au venituri (sau au venituri doar din venitul minim garantat, sau din munci ziliere) din categoria solicitanților eligibili pentru locuință socială și desconsideră precaritatea și sărăcia condițiilor de locuire în procesul de punctare, astfel încălcând drepturile lor de persoane marginalizate, care cumulează cel puțin două sau trei dintre situațiile prezentate mai sus din Legea 116/2000. Această practică discriminatoare, împreună cu alte criterii de selecție care discriminează în mod indirect persoanele marginalizate social (de exemplu criteriul studiilor sau cel al stării civile) are un caracter nelegal și pentru că exclude de la dreptul la locuință aceste persoane și înseamnă neîndepliniera obligațiilor legale care le revin autorităților publice locale față de ele.