Criza locuințelor din Cluj, și anume prețurile mari la imobiliare și chirii, nu este un subiect nou. Am auzit cu toții de gentrificare, de boom-ul IT, de „orașul studențesc”. Însă, deși aceste probleme și fenomene sunt cunoscute, studiate și trăite de mulți locuitori din Cluj prin propria experiență, ele încă persistă, ba chiar se intensifică, ceea ce înseamnă că merită în continuare atenție.
Acest articol, care are la bază o cercetare calitativă asupra situației locative a chiriașilor din Cluj cu vârste cuprinse între 30 și 50 de ani, își propune să atragă atenția asupra problemelor cu care se confruntă această categorie mare din populație.
Pe parcursul interviurilor, chiriașii intervievați ne-au povestit despre mai multe probleme:
- Lipsa siguranței și autonomiei asupra propriului spațiu
- Lipsa de putere legislativă și publică percepută
- Condiții de trai precare
- Lipsa contractului
- Lipsa siguranței în ceea ce privește locuința pe viitor
- Și, desigur, costurile chiriilor prea mari și instabile
Deși poate părea că aceste probleme sunt diferite, ele au însă un punct comun – comodificarea locuințelor.
„Urban planning has transformed into an instrument for urban regeneration or gentrification, contributing to the segregation of affluent and impoverished neighborhoods.” (Vincze, 2024)
În contextul economiei neoliberale, locuința nu mai este considerată un bun public, ci, dimpotrivă, statul și industria credit-bancară promovează și încurajează în rândul persoanelor fizice nu doar achiziționarea propriei locuințe, dar și investițiile în locuințe secundare ca sursă de profit, fără a mai vorbi de dezvoltatorii imobiliari, pentru care în oraș „se face loc”, chiar dacă aceasta înseamnă evacuări forțate.
Dar cu ce este neoliberalismul „vinovat” că intră proprietarul peste tine în chirie fără să te anunțe? Sau că nu a vrut să încheiați contract? Sau că simți că „muncești pentru chirie”? Sau că dai mai mult de jumătate din venitul tău lunar pe chirie?
„Pentru că spuneau că dacă facem contract, cer mai mult, pentru că trebuie să plătească la ANAF. Și atunci mai bine fără contract și plătim mai puțin.” (F, 31+, secretară)
„Primul era puțin prea protector la început, venea des, uneori neanunțat.” (F, 30+)
„… a deschis ușa, a făcut doi pași, a luat banii și a plecat, fără să știe că sunt acolo. Nu intră în bucătărie, unde e deschis, doar ia banii și pleacă. Asta nu e problemă.” (F, 31+, secretară)
„… să nu ai sentimentul că tu, de fapt, muncești pentru chirie, știi?” (F, 45, propria afacere)
“Venea peste mine în casă. Adică venea, mi-a pus mâna pe clanță și a intrat în casă … Mă verifica când plecam, când veneam. … Proprietarul stătea deasupra noastră … [Ea] își dorea ca să-și petreacă timpul [cu mine] pentru că era singura persoană cu care putea să-și petreacă timpul.” (F, 29)
„Păi dacă eu nu pot chema un instalator fără să întreb proprietarul, atunci foarte puține depind de mine.” (F, 31+, secretară)
Pentru a răspunde la aceste întrebări, aș vrea mai întâi să vorbesc puțin despre conceptul de housing class și class monopoly rent, introduse prima dată de Rex și Moore (1967) și analizate recent de Li (2023):
„The concept of housing class dates back to the 1960s when Rex and Moore (1967) proposed a schematization of housing classes based on tenure. In recent years, there has been a revived scholarly interest in housing class, whereby researchers frequently position landlords at the forefront of their class schemes.”
Așadar, potrivit lui Rex și Moore (1967), proprietarii apartamentelor pe care le dau în chirie, în schema de clase bazate pe deținerea locuinței, se află în vârf, deasupra chiriașilor. Proprietarii sunt cei care dețin locuința secundară – am putea spune că dețin mijloacele de trai – și doar iau decizia de a o oferi chiriașilor cu scopul de a genera profit („class monopoly rent”, cum o numește Li, 2023). Așadar, relația dintre proprietari și chiriași este în mod fundamental dezechilibrată.
Situația locativă a chiriașului depinde de deciziile proprietarului, iar mulți chiriași nu sunt suficient de informați despre drepturile lor. Din acest motiv, pot apărea abuzuri din ambele părți, însă chiriașii sunt mai vulnerabili.
Există cazuri precum: proprietari care intră în imobilul închiriat fără să anunțe în prealabil; proprietari care sunt foarte stricți în privința uzurii mobilierului, deși aceasta este normală într-un apartament în care se trăiește; proprietari care anunță din foarte scurt timp că vor ca chiriașii să se mute. Una dintre respondente explică de ce crede că se întâmplă aceste abuzuri:
„În România mentalitatea locuinței este foarte precară… ‘Dacă e a mea, eu am dreptate’… lumea nu înțelege că tranzacția este o chestie mutuală: ‘Eu am bani și am nevoie, tu ai un spațiu și ai nevoie’, știi? Nu e despre a face un favor.”
(F, 45, propria afacere)
„… multe apartamente le super-renovează ca să crească prețul chiriei, iar după aceea te condiționează să nu te atingi de nimic, dar tu plătești 700 de euro, adică tu ar trebui să stai ca în locuința ta.” (F, 45, propria afacere)
Chiar dacă există posibilitatea unor abuzuri și din partea chiriașilor, precum provocarea unor daune grave mobilierului și apartamentului în general, totuși chiriașul este cel aflat într-o poziție vulnerabilă. Traiul său – dacă are „acoperiș deasupra capului” sau nu a doua zi – depinde de proprietar, proprietarul ne aflându-se în aceeași situație:
„… eu nu pot să mă răzvrătesc în momentul de față împotriva proprietarilor, pentru că eu depind de această chirie” (F, 45, propria afacere).
Astfel, în lipsa informării suficiente a chiriașilor despre drepturile lor, în condițiile în care există și cazuri de lipsă a contractului, și în absența unor reglementări care ar proteja mai mult chiriașii, pot apărea aceste forme de abuz din partea proprietarilor.
Vorbind cu chiriașii, am auzit și „cazuri fericite”, în care relația dintre proprietar și chiriaș era una „bună”, în care proprietarul este „înțelegător” și, chiar dacă crește chiria, nu o crește foarte mult, sau „lasă” chiriașii să facă renovări în apartament și le decontează ulterior. Chiar și în aceste „cazuri fericite”, relația de dependență nu dispare, lucru reflectat în formulări precum „ne lasă”.
„Plătim mult sub prețul pieței. Acum vreo cinci ani ne-a spus că plătim cam o treime din prețul pieței și că ar vrea să crească chiria, dar ne lasă pe noi să decidem cât. Am crescut treptat. Acum plătim dublu față de anii trecuți, dar tot sub jumătate din piață.” (F, 47, jurnalistă)
„A fost o afacere bună. Proprietarul ne-a lăsat să plătim tot ce puteam acoperi cu chitanțe. Tot ce am cumpărat – uși, vopsea, parchet, poate chiar și lemnul pentru mobilă – ne-a lăsat să plătim din chirie.” (F, 47, jurnalistă)
„Chestia e că plătim foarte puțin pentru închiriere. Și suntem foarte norocoși în acest sens, pentru că nu încearcă să se îmbogățească din asta [proprietarul], ci doar nu vrea ca apartamentul să nu stea gol până când vor face ceva cu el. Și de aceea nu plătim atât de mult.” (M, 30, IT)
În România, piața chiriilor este puțin reglementată și, chiar și în acea măsură mică în care este reglementată, populația nu este suficient informată despre drepturile sale. Să nu uităm și de o proporție mare de cazuri în care proprietarul nu declară contractul de chirie la ANAF, iar atunci chiriașul, chiar dacă ar ști de cele puține drepturi de care dispune, nu ar avea cum să și le apere.
Așadar, chiriașii, fiind puțin protejați în poziția lor dependentă într-un subiect atât de vital pentru orice ființă umană – cel al unui adăpost – rămân „pe norocul” de a găsi proprietari care, deși vor prioritiza profitul, cel puțin vor face un efort de a crea condiții decente de trai pentru chiriași; rămân „pe norocul” de a fi „unul din acele cazuri fericite”.
Consider că, în economia neoliberală, relația dintre chiriaș și proprietar va fi întotdeauna una dezechilibrată, în avantajul proprietarilor, dar există modalități de a sprijini și de a proteja chiriașii. Acest lucru se poate face prin politici publice precum plafonarea chiriilor, reglementarea creșterii acestora și crearea asociațiilor de chiriași cu scopul de informare și solidarizare.
„Therefore, policies should aim at either empowering the tenants or restricting the class power of landlords … Drawing lessons from the Baimang Village case, the government must prioritize tenants’ rights, guarantee fair compensation and relocation, ensure transparency regarding the rent increase after renovation, and actively engage tenants for their input.” (Li, 2023)
Aliona Sadovici
26.03.2026.