bega

Al cui este orașul de pe Bega?

Dreptul la oraș este un grup din Timișoara, organizat democratic și non-ierarhic, de analiză critică și acțiune directă, grupare membră a Blocului Pentru Locuire. Vrem un oraș care pune oamenii și natura înaintea profitului economic. 

“Capital has made and makes money out of our cooking, smiling, fucking.” (Silvia Federici)

“We must valorize the city not as it is, but as it could be. We must infuse the idea of citizenship with new meaning and call for radical citizenship based on participation within the municipal community, and not upon a state’s bureaucratic approval.” (Eleanor Finley) 

 

Discutam zilele trecute pe malul canalului Bega cu un cuplu. Locuiesc amândoi în apropiere, într-o locuință dărăpănată. Stau în chirie, dar nu au deloc condiții. Sunt foarte săraci și asta se vede în apariția lor. Sunt romi. Ne povestesc cât de greu le este să-și găsească ceva de lucru; el lucrează ocazional în construcții ca și zilier. Mai fac niște bani și reciclând și vânzând ceea ce alții aruncă la gunoi.

Pe lângă noi trec bicicliști; pista de biciclete ajunge până aproape de granița cu Serbia și e foarte circulată, mai ales când e frumos afară. Timișoara este un oraș bogat, iar asta se traduce pentru mulți locuitori într-un nivel de trai ridicat. Concerte, festivaluri, viață de noapte. Orașul florilor. Se construiesc multe clădiri noi. Pare un tablou idilic.

Ceva mai încolo, tot pe mal, niște prieteni au deschis un centru cultural în vechea fabrică de țigarete. Își propun “revitalizarea prin artă a vechiului cartier Iosefin”. Vor să atragă atenția asupra “valorii zonei și a potențialului ei turistic.” O rețetă ca la carte pentru gentrificare. Timișoara se pregătește să devină Capitală Culturală în 2021. E subiectul principal, iar Iosefinul si Fabricul, vechile cartiere sărace ale orașului, sunt cap de afiș. Nu demult urmăream o ședință de consiliu local, întrunit special pe tema aceasta. Erau probleme cu banii, iar una dintre soluțiile propuse ar fi constat în realocarea unei sume din bugetul pentru asistență socială. Timișoara - capitală europeană a culturii, dar fără săraci.

Suntem un grup format dintr-o mână de oameni. Dorința noastră de implicare politică pornește din recunoașterea faptului că deziluzionarea față de lume și alienarea pe care o resimțim la nivel personal, sunt produse ale aceluiași sistem, ale cărui simptome mai directe, brutale și violente sunt evacuările și deposedările, oprimarea și reducerea la tăcere a unor întregi categorii sociale. Ne-am propus să documentăm realitatea din spatele acestui miraj al bunăstării și prosperității. Am descoperit o geografie bogată și complexă a marginalizării, oprimării și neglijării de îndată ce am făcut câțiva pași în afara zonei centrale. Am realizat că peisajul urban pe care-l vedem de obicei este, de fapt, unul sanitizat și estetizat, gândit din perspectiva turiștilor, unul în care oamenii fără adăpost nu mai pot fi văzuți în centrul orașului, în care săracii sunt împinși încet-încet către margine și, în final, excluși. Am descoperit că pentru mulți viața în oraș devine imposibilă. Și asta pe fondul unui discurs despre dezvoltare și regenerare urbană în care toate aceste realități dispar.

Ne-am propus ca revista “Strada” pe care o edităm să fie simultan o platformă pentru vocile acestor oameni care în mod obișnuit sunt invizibili, iar pe de altă parte să fie un prilej pentru noi de a învăța, a înțelege și a elabora o critică a dinamicilor care produc aceste geografii ale marginalizării.

Lângă vechea Fabrică de Zahăr, la marginea Timișoarei, sunt câteva blocuri cu locuințe sociale. Nicoleta are 16 ani și povestește cum în fiecare zi face naveta până la școală, o oră dus, o oră întors. Există o singură linie de autobuz care circulă, și aceea o dată la jumătate de oră. Dacă pierde primul autobuz, întârzie la ore. Stă împreună cu părinții și cu o soră într-un apartament cu o singură cameră. Seara nu poate ieși afară pentru că e prea periculos și nu se simte în siguranță. Nu demult, un om a fost omorât. Altă dată, o mașină a ars o noapte întreagă.  

Întrebarea fundamentală este: al cui este orașul acesta? Este Timișoara orașul Nicoletei? Al părinților, al vecinilor ei? Cine are dreptul la resursele orașului? Cine are dreptul să ia decizii pentru acest oraș? Specialiștii? Oamenii poli-
tici? Spațiul urban este un produs social: mediul construit, cultura cartierelor, viața de noapte, parcurile, sunt produse de către noi toți, iar această producție reprezintă o formă de muncă. Contribuim la ea când muncim, contribuim când ieșim în parc și interacționăm cu vecinii, contribuim când ne petrecem serile într-o piață publică, contribuim când lucrăm bucata de pământ din fața blocului, contribuim când stăm pe terase vara sau când pedalăm pe pista de biciclete. În momentul în care rezultatul acestei munci este apropriat de interese private, sau când de el beneficiază preponderent o anumită categorie socială, atunci are loc o nedreptate.

Majoritatea proiectelor noi de infrastructură demarate de către municipalitate susțin marile investiții private. Orașul este regândit pentru profit. Proiectele de tipul Capitalei Culturale nu fac excepție de la acest lucru, chiar dacă prin conținutul programului acestea își propun să fie incluzive, solidare și responsabile din punct de vedere social. 

Cei care sunt cel mai puternic afectați de aceste procese sunt exact cei care, prin job-ul lor, produc și reproduc infrastructura socială, cei care, prin ceea ce fac, asigură continuitatea vieților noastre și în ziua următoare: profesorii și educatorii, șoferii de tramvai, funcționarii publici, asistentele și asistenții medicali, muncitorii în construcții, gunoierii, etc. Unele dintre aceste ocupații sunt mai necesare pentru supraviețuire decât altele, însă de toate este nevoie pentru ca societatea să poată să existe în continuare (să se reproducă). Aceștia sunt exact oamenii a căror salarii stagnează, cei care lucrează ore suplimentare neplătite, cei care trebuie să facă navete din ce în ce mai lungi până la locul de muncă, cei a căror viață este marcată de stres și de incertitudine cronică, oameni a căror nivel de trai se degradează în continuu în sistemul economic actual.

Iar dacă vorbim despre munca domestică și de îngrijire: creșterea copiilor, munca de curățenie, îngrijirea membrilor de familie, menținerea relațiilor de prietenie, o parte semnificativă a acestei munci încă se află ascunsă în mediul privat și nici măcar nu este recunoscută ca atare, ca o formă de muncă. Nici o societate care-și canibalizează munca nu poate dura.

Dreptul la oraș reprezintă dreptul de acces și control asupra bogăției materiale și imateriale a orașului. Conceptul în sine este însă un semnificant gol. Poate fi revendicat, de exemplu, și de către investitori sau de rentieri, precum se întâmplă în mare măsură în momentul de față. Revendicarea lui din partea celor mulți se poate face prin diferite forme, de la organizarea de acțiuni politice, crearea de spații alternative, formarea de rețele de solidaritate, și dacă este necesar și oportun, chiar prin participare la alegerile locale. Este un mod de a pune problema prin care lupta pentru locuințe accesibile, cea împotriva poluării, cea pentru parcuri și spații verzi mai extinse, cea pentru bugetare participativă și alte moduri de democratizare a deciziilor, toate pot fi văzute ca manifestări diferite ale aceleiași lupte, cea pentru oraș. Din acest motiv am ales acest concept ca și numele grupului nostru.

Orașul, după cum spune Lefebvre, este un ouvre, o operă colectivă, iar dreptul la oraș înseamnă, dincolo de toate, dreptul la modelarea și remodelarea ei după dorințele inimilor noastre.

Dreptul la Oraș

 http://dreptullaorastimisoara.com

camera-mare-munca

Reglementări de dreapta în legislația muncii (2011)

După ce Emil Boc a avertizat că aplicarea procedurii parlamentare obișnuite în adoptarea noului Cod al Muncii ar implica riscul “să nu se adopte un cod coerent care să reprezinte interesele societății ca întreg,”Guvernul său și-a angajat  răspunderea pentru Noul Cod Civil. Acesta a fost adoptat în martie 2011, fiind primit de către protestatarii sindicali de la cele patru mari confederații sindicale cu mesaje de genul: “Aţi devenit duşmanii poporului român!”, “Noul Cod al Muncii îngenunchează salariaţii.”

Răspunsul Premierului Emil Boc a fost: “În Codul Muncii salariatul este protejat în continuare, iar angajatorii pot angaja mai uşor. Nimic din ceea ce spun sindicaliştii pe acest subiect nu este adevărat. Legea îi va apăra pe toţi cei care muncesc, iar angajatorii care vor utiliza munca la negru vor avea o sancţiune aspră - amendă penală sau închisoare”, și a subliniat că sindicatele încearcă protejarea privilegiilor pe care le-au avut în ultimii 20 de ani.

Câteva luni mai târziu, discutată în regim de urgență fără participarea sindicatelor, Guvernul Boc, tot prin asumarea răspunderii, a adoptat Legea Dialogului Social 62/2011, care a fost promulgată imediat de președintele Băsescu. Legea Dialogului Social înlocuieşte Legea Sindicatelor, Legea Patronatelor, legislaţia privitoare la contractele colective de muncă, cea privitoare la conflictele de muncă, precum şi legile de înfiinţare şi organizare a Consiliului Economic şi Social. Printre altele, ea limitează puternic drepturile salariaților de a se organiza în sindicate și/sau de a porni greve în vederea revendicării drepturilor lor. Mai jos prezentăm câteva din prevederile sale, comparativ cu legislația veche din domeniu.

1)

Art. 2 (2) din Legea 54/2003: „Pentru constituirea unei organizaţii sindicale este necesar un număr de cel puţin 15 persoane din aceeaşi ramură sau profesiune, chiar dacă îşi desfăşoară activitatea la angajatori diferiţi.”

Noua lege spune că dacă lucrezi într-un sector unde firmele au de obicei puţini angajati, nu mai ai posibilitatea să înfiinţezi un sindicat profesional cu lucrători de la alte firme.

2)

Legea 54/2003 prevedea: “Membrii aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, care lucrează nemijlocit în unitate în calitate de salariaţi, au dreptul la reducerea programului lunar cu 3-5 zile pentru activităţi sindicale, fără afectarea drepturilor salariale. “

Noua lege nu mai prevede un număr de zile, acesta putând fi negociat. Mai mult, angajatorul nu mai are obligaţia de a plăti acele zile, se menţionează expres, “fără obligaţia angajatorului de a plăti drepturile salariale pentru aceste zile“.

3)

Art. 41 (2) Legea 54/2003: Sindicatele se pot constitui după criteriul ramurii de activitate, al profesiunii, sau după criteriul teritorial.

În noua lege apare conceptul de “sectoare de activitate”, care se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, după consultarea partenerilor sociali. Activitatea sindicală este îngrădită prin renunţarea la criteriul profesional sau cel teritorial.

4)

Legea 54/2003 prevedea un număr minim de 15 angajaţi pentru formarea unui sindicat, nici măcar de la acelaşi angajator în mod necesar.

Noua lege impune noi criterii: Confederaţiile sindicale trebuie să aibă structuri teritoriale în jumătate plus unul din judeţele României şi să aibă 5% din efectivele angajaţilor din economia naţională.

În timp ce, conform vechii legi, era nevoie de o treime din angajaţi în sindicat pentru negocierea contractului colectiv de muncă, acum e nevoie de jumătate plus unu.

5)

Vechea lege (Legea 168/1999) prevedea la Art 12 (d) : “Conflictele de interese pot fi declanşate în următoarele situații: (d) unitatea nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege de a începe negocierile anuale obligatorii privind salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă.“ Deşi vechea lege prevedea că angajaţii nu pot declanşa conflicte de muncă pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă (art 13), se făcea excepţie la asta conform aliniatului (d) din Art 12, prezentat mai sus.

Noua lege prevede că pe durata valabilităţii unui acord colectiv de muncă angajaţii nu pot declanşa conflict colectiv de muncă, și nu se mai face nicio excepție la această regulă.

6)

Vechea lege prevedea că greva de avertisment trebuie să o preceadă pe cea propriu-zisă cu cinci zile, însă nu reieşea din vechea lege că o grevă poate fi declanşată numai dacă în prealabil s-a realizat o grevă de avertisment.

Noua lege instituie obligativitatea grevei de avertisment: “greva poate fi declarată numai dacă, în prealabil, au fost epuizate posibilităţile de soluţionare a conflictului colectiv de muncă prin procedurile obligatorii prevăzute de prezenta lege, numai după desfăşurarea grevei de avertisment …”

7)

Art. 54 din Legea 54/2003: ”Pe durata grevei, salariaţii îşi menţin toate drepturile ce decurg din contractul individual de muncă, cu excepţia drepturilor salariale.“

Art. 195 din noua lege prevede: “Pe toată durata participării la grevă, contractul individual de muncă sau raportul de serviciu, după caz, al angajatului se suspendă de drept. Pe perioada suspendării se menţin doar drepturile de asigurări de sănătate“.

Redacția

pabator1

Rutele evacuărilor spre strada Cantonului (1996-2016)

Dialog între familia Berki-Lăcătuș, Enikő Vincze și George Zamfir

Magdalena Berki: Deci, mi-a spus doamna când am fost la spațiul locativ că am primit un răspuns de la ea, de la primar. Zic: „Doamnă scumpă, eu n-am înțeles nimica”. „Ne-a spus domnul primar că s-o respins, toată lumea, s-o respins, o să te evacueze, nu o să rămâi”. O zis că n-am nici o șansă, am primit răspuns, am primit scrisoarea ce ți-am trimis-o pe internet. Deci de la primărie rămâne numai să ne evacueze. Dar am zis: „Doamnă, că nu ies, am zis că nu am…”. Am fost o singură dată la tribunal la înfățișare.

Alina Lăcătuș (fiica): Am fost la instanță, dar nu ne-o spus nici măcar verbal, vedeți că trebuie să veniți în data cutare că nu vă emitem o înștiințare.

Enikő Vincze: Și la final ce vi s-a zis?

A.L: Nimica. Am primit hârtia acasă cum că suntem evacuați.

M.B: Au spus că ne trimite răspunsul pe internet.

A.L: Ei practic trebuie să-ți trimită acasă o hârtie, nu pe internet.

E.V: Dar v-a trimis-o aia, sentința?

A.L: Nu. Noi nu am primit, și nici nu am primit o altă citație cum să ne prezentăm, sau măcar să ne spună verbal. Nici măcar asta.

E.V: Și nu v-a dat nimeni avocat din oficiu?

M.B: Nu.

A. (prieten): Aici îs multe grupuri de interese cu evacuarea, ăsta care construiește aici.

M.B: Doamna Enikő, știi de la ce o pornit nouă prima dată și prima dată aicea, de la oamenii ăștia de sus din curte, de la vecinii mei. O venit sor-mea cu copiii ei, la ei vin foarte mulți copii, oameni, din ăstea au fost. Na, toată reclamația de la ei o pornit, că au zis că suntem „toxiinfecție de murdari”. Deci doamna de la primărie când o venit cu încă un bărbat o fotografiat în casă, o făcut poze și au dus la primărie. Au zis că suntem toxiinfecție. Nu, ei nu mi-au spus direct, i-au zis lui sor-mea. Au venit patru-cinci bărbați, inspectori de primărie, a venit doamna aia. Au zis: „Doamnă, ieși din casă!” - „Du-te, doamnă dragă, că nu ies nicăierea!”, „O să spună să plătești chirie” - „Plătesc, doamne iartă-mă, de ce să nu plătesc? Unde stau, plătesc, care-i problema?!”, i-am spus. Și o venit ăla, o zis domnul ăla, inspectorul ăla de la primărie: „Ce mizerie e aicia, că nu-i nicio mizerie?!”. M-a rugat frumos doamna să o las să facă fotografii în casă, că cere primarul ca să vadă ce mizerie îi. Am lăsat-o pe doamnă să fotografieze. A fotografiat în casă, hainele din dulap, na, în bucătărie acolo. O fost un pic de dezordine, când îs copii un pic de dezordine îi. Dar nu o fost cum s-a spus, toxiinfecție de murdari.

E.V: Și asta a fost acum doi ani.

M.B: De doi ani.

E.V: Și atunci când au venit, au zis că au venit că cineva a reclamat.

M.B: Da.

E.V: Și când au venit, nu au întrebat: “nu vreți să deveniți chiriași?”, “nu vreți să cereți...”?

M.B: Am cerut ca să ni să facă contract pe locuința asta. Am depus un dosar acuma doi ani, am depus hârtiile, toate bilețelele alea le-am dat la tribunal, ni le-au luat. Deci ăia ia de la primărie hârtiile cu ce plătești, chitanțele, și astea. Trebuie să fie la registratură hârtiile cu ce am plătit eu. Că acolo scrie în hârtie că eu nu plătesc chirie. Dar eu am chitanțele cu ce am plătit după, cei 37 de lei pe lună pe care i-au zis. Dar eu îs de acord să plătesc și mai mult dacă trebuie.

George Zamfir: Știți care-i treaba cu după... I-am arătat și avocatei, a citit sentința, și a spus că aia nu se consideră chirie.

M.B: Dar ce se consideră?

G.Z: E un fel de, o formă de compensare pe care o dați dumneavoastră primăriei pentru că primăria nu-și poate folosi spațiul ăsta conform legii.

M.B: Ăsta n-o fost un spațiu.

G.Z: Asta scrie în sentință.

M.B: Am înțeles. Dar casa asta n-o fost a primăriei. Deci asta a fost a ICRAL-ului. Și primăria, între timp, cât am umblat la primărie ca să ni se facă un contract pe casă, o cerut-o șefa de serviciu Ferenczi. S-o făcut spațiu locativ. O venit domnul Chirileanu și o văzut că ce-i aicea, că stăm în casă, și s-o făcut spațiu locativ. Deci n-o fost, ăsta o fost... Dacă noi dăm jos scârțâitoarea [n.r. polistirenul], deci asta știți cum îi? Nici nu stai în casă de mucegai! Asta a fost devastată, n-o fost cum e acuma... Era un beci. Am schimbat țevile, curentul n-a funcționat de o sută de ani. Deci noi n-am devastat locuința asta, să zică primăria că bă, îs țigan defavorizat, că-s țigan, cum spun că suntem țigani și că suntem toți infecții, că așa și-au făcut și reclamația. Nu-i.

E.V: De fapt, e invers, dumneavoastră ați amenejat-o. Cam în ce an a fost prima dată când ați intrat?

M.B: De 22 de ani stăm. Eu aici m-am îmbolnăvit cu astm. Suntem bucuroși că avem și aicea unde să stăm, și... Știți care e problema? La noi e foarte mare umezeală. Deci, unde am ținut aici, unde e cămăruța aia, unde am făcut camera aia, era o aerisire. Dar orice ai ținut, acte, tot, tot, tot s-a mucegăit, și se mucegăiește. Noi am intrat aici, am pus... am avut ajutor social, casă socială am cerut, că am avut ajutor social și m-am trecut numai eu cu copiii. Și atât am mers și am venit până n-am mai băgat de seamă, nu mai m-o interesat. Ultimii zece ani nu mai m-o interesat.

E.V: Și atuncea nu știu, dumneavoastră ar trebui cumva să luptați ca să primiți ceva.

M.B: Da, asta am cerut și eu la primar, și la ăștia de la... Mi s-a zis de la spațiul locativ să mă duc în Gheorgheni, la Asistență Socială, să mă duc să mi se plătească doi ani de zile chirie.

E.V: A, aia cu subvenția chiriei.

M.B: Da, că îi dă de la guvern. Stai doamnă, că eu n-am venit să cer milă, să cer bani, că n-am. Că eu lucrez de zece ani de zile, și eu și bărbatul meu, noi lucrăm amândoi. I-am spus, doamnă, eu n-am venit să vă cer milă, i-am zis să ne lese în casa asta să stăm aicea, că n-avem unde să mergem. I-am spus, doamnă, eu n-am părinți, de la zece ani jumate sunt fără părinți, bărbatul meu la fel, deci noi n-avem unde să mergem, să mergem să ne mutăm la prieteni, sau la părinții mei. Doamnă, eu n-am părinți. Unde să mergem șapte persoane, să stăm acolo?

E.V: Da, și a zis că asta ar fi singura soluție cu chiria asta.

M.B: Da, o să trebuiască să merg să mă interesez. O parte dă primăria, și o parte noi, să plătim noi. Am zis că nu sunt de acord cu asta. Da’ mi s-o făcut rău, n-am mai avut aer, am amețit de cap ca o găină și am ieșit.

A.L: Și pe hârtia asta care ne-au trimis ultima dată scrie că nici un membru de-al famililei gradul întâi, adică noi, copiii, n-o să mai primim casă.

E.V: Locuință socială.

A.L: Da. Dar noi practic am fost copii, noi ne-am nascut aici.... Noi nu am intrat abuziv, noi nu avem nici o vină! Noi ar trebui să putem primi o locuință socială.

M.B: Și mi-a spus că pot să mă duc și la drepturile omului, și la Iohannis! Pot să mă duc, că nu rezolv nimica.

E.V: Acuma noi ne-am uitat din nou la legea locuinței, și acolo zice cine nu are dreptul să primească locuință socială: cine a avut proprietate, sau cine a vândut după ’90. Dar asta cu ocuparea abuzivă nu scrie.

M.B: Și atunci, cine a dat-o?

E.V: Boc. Ăștia de aici, că nu-i în lege.

M.B: Păi da, și atuncea fac ei legea asta? Și atunci, deci noi unde să mergem, să ajungem pe Cantonului? Am un copil cu întârziere de memorie. Eu n-am spus la primărie treaba asta. Dacă copilul l-am mutat de la generală în ajutătoare, vă rog frumos să mă credeți, șase luni de zile copilul o vomat într-una. Dar să se vadă copilul acolo. Ăștia-s mici, dar ăsta, de ăsta-i... pe când ajungem, dacă ar fi să ajungem acolo, atunci mai bine să ne pună la zid, să ne omoare.

A: Calea de atac există în locuința asta, un avocat care e vărsat, știe cum să atace. Pentru că ei fac un abuz. Ei au trecut ceva ce n-o fost, l-au trecut în spațiul locativ. Deci avocatul aicea poate să le atace. Că ăsta practic nu-i locativ ce-o zis ei, că-i abuziv, deci practic e un beci. Deci oriunde, pă cataster [n.r. cadastru], în arhiva primăriei te uiți, e un beci.

G.Z: Mai e o chestie. Ei spun că în orice imobil, deci orice imobil poate să includă și spațiu locativ, și spațiu de depozitare, și altceva. Deci din punctul ăsta de vedere ei s-au protejat.

M.B: Nu zic că-i normal, că asta-i abuziv, cum au spus oamenii. Da, îs de acord, că așa se spune și la primărie.

A.L: Da, ai intrat fără voia nimănui, vai de capul tău, da. Dar n-ai intrat într-o casă, că asta nu-i casă.

M.B: O venit un om din Grigorescu acuma vreo patru ani, cinci ani, a venit cu o fetiță în apartamentul de deasupra, unde au primit repartiție. Când o intrat oamenii aicea și o văzut unde o să se mute, s-o temut oamenii.

E.V: Au refuzat.

M.B: Au văzut, au spus că noi n-avem baie, în secolul 20 n-avem baie, suntem vreo 20 de inși pe un veceu. Nici canalizarea n-o putem folosi, că se înfundă foarte repede. Și când se înfundă de la mine în jos, că-i beciul, și canalul ca beciul. Și atuncea îți vine înapoi în casă. Și atunci mai bine am renunțat și cărăm apa cu găleata. N-ai ce să faci, n-avem încotro.

E.V: Cine e angajat?

M.B: Și bărbatul, și eu, acum sunt pe concediu medical. Eu nu lucrez aicea de mult, de un an de zile lucrez la Brantner. Asta-i bună ca să pui la dosar câți ani am lucrat și dincoace la mătură. Eu am lucrat la Rosal nouă ani și aicea numai de un an de zile.

E.V: Și ăsta e buletin provizoriu, doar că au trecut adresa.

A.L: Da, păi la noi la toți ne scrie în buletin adresa.

E.V: Dar tot buletin din ăsta aveți? A, n-aveți cartelă...

A: Știți care e problema? Soțul dânsei a avut cartelă cu adresa asta, dar cartela a expirat, și după ce a expirat nu i-o mai făcut cartelă. Dar el a avut, bărbatu-său.

G.Z: Soțul ce mai zice? Cum e?

M.B: Foarte stresat, suntem stresați.

 

Nota redacției

În anul 2017, când familia a fost chemată în judecată de către Primăria Municipiului Cluj-Napoca pentru ocupare abuzivă, în zona adresei la care ea locuiește pe strada Anton Pann nr. 22, primăria a eliberat mai multe autorizații de construcție. Printre ele, în favoarea EBS Real Estate Investment (proprietatea lui Daniel Metz, CEO la NTT Data) pentru Ansamblul rezidențial BEAUCIEL de pe str. Anton Pann 28-30 (https://www.ebs-rei.com/ro/cluj-beauciel.html); în favoarea Marina Properties (http://www.marinaproperties.ro/), pentru un imobil de locuințe colective de șase etaje pe str. Anton Pann 34-36, al cărui proprietar este Alexandru Marina, cu proprietăți și în zona Între Lacuri, în Bună Ziua și în alte părți ale orașului; respectiv în favoarea Oxygene Mall și Oxygene Residence (proprietar SC Mercurial SRL, al cărei administrator este Ștefan Gadola), precum și în favoarea fraților Mărghitaș și SC ROMDESIGN pentru un bloc. Cele din urmă sunt în construcție pe teritoriul fostului Abator (din Piața Abator, una din străzile care îl împrejmuiesc fiind partea de stradă Anton Pann nr. 20-36). Până nu demult, cu începere din anul 2007, aici (pe lângă sau în locul reprezentanței Opel Ecomax a omului de afaceri Árpád Pászkány) se anunța construcția Ansamblului Riverfront, un centru multifuncțional comercial, birouri şi locuinţe, întins pe 2,6 hectare. Riverfront a rămas un proiect nerealizat al companiei DNP Invest (controlată de compania off-shore DNP Invest LLC) și Baucom.

În apropiere, pe str. Parcul Feroviarilor 12, tot în 2017, Primăria Cluj-Napoca a eliberat o autorizație de construcție pentru construirea a două blocuri de către SC Tekton Real Estate SRL, printre altele menționând în hotărâre: „Caracterul zonei este preponderent rezidențial de tip periferic, dezvoltat pe un parcelar cu clădiri de factură modestă, situate în lungul unor străzi, care odată cu dezvoltarea orașului au devenit atractive pentru locarea unei game largi de activități. În prezent, zona se află în plin proces de restructurare.” În ceea privește Parcul Feroviarilor, dincolo de str. Anton Pann 34-36, în anul 2017, FabHub Creative City a anunțat un „concurs de proiecte de inovație socială, culturală și urbană” intitulat “Reactivăm Parcul Feroviarilor” în cadrul proiectului său „Urbaniada” derulat cu sprijinul ING Bank. Acest lucru s-a întâmplat după ce, pe baza Hotărârii Guvernamentale 36/ iunie 2017, Parcul Feroviarilor a trecut în domeniul public al municipiului Cluj-Napoca, „în vederea includerii în programul de reabilitare şi modernizare.” Apoi, Primăria Cluj-Napoca, prin Centrul de Inovare și Imaginație Civică a anunțat „Concursul de soluții pentru reabilitarea Parcului Feroviarilor.” Mai recent, în aprilie 2018, Ordinul Arhitecților din România și Primăria Cluj-Napoca au anunțat intenția de „revitalizare a parcului”, lansând acest proces printr-un „concurs de proiecte pentru un concept integrat de remodelare urbană.”

pabator1

Evacuarea e fundația regenerării urbane – Piața Abatorului, Cluj

Dialog între familia Berki-Lăcătuș, Enikő Vincze și George Zamfir

Magdalena Berki: Deci, mi-a spus doamna când am fost la spațiul locativ că am primit un răspuns de la ea, de la primar. Zic: „Doamnă scumpă, eu n-am înțeles nimica”. „Ne-a spus domnul primar că s-o respins, toată lumea, s-o respins, o să te evacueze, nu o să rămâi”. O zis că n-am nici o șansă, am primit răspuns, am primit scrisoarea ce ți-am trimis-o pe internet. Deci de la primărie rămâne numai să ne evacueze. Dar am zis: „Doamnă, că nu ies, am zis că nu am…”. Am fost o singură dată la tribunal la înfățișare.

Alina Lăcătuș (fiica): Am fost la instanță, dar nu ne-o spus nici măcar verbal, vedeți că trebuie să veniți în data cutare că nu vă emitem o înștiințare.

Enikő Vincze: Și la final ce vi s-a zis?

A.L: Nimica. Am primit hârtia acasă cum că suntem evacuați.

M.B: Au spus că ne trimite răspunsul pe internet.

A.L: Ei practic trebuie să-ți trimită acasă o hârtie, nu pe internet.

E.V: Dar v-a trimis-o aia, sentința?

A.L: Nu. Noi nu am primit, și nici nu am primit o altă citație cum să ne prezentăm, sau măcar să ne spună verbal. Nici măcar asta.

E.V: Și nu v-a dat nimeni avocat din oficiu?

M.B: Nu.

A. (prieten): Aici îs multe grupuri de interese cu evacuarea, ăsta care construiește aici.

M.B: Doamna Enikő, știi de la ce o pornit nouă prima dată și prima dată aicea, de la oamenii ăștia de sus din curte, de la vecinii mei. O venit sor-mea cu copiii ei, la ei vin foarte mulți copii, oameni, din ăstea au fost. Na, toată reclamația de la ei o pornit, că au zis că suntem „toxiinfecție de murdari”. Deci doamna de la primărie când o venit cu încă un bărbat o fotografiat în casă, o făcut poze și au dus la primărie. Au zis că suntem toxiinfecție. Nu, ei nu mi-au spus direct, i-au zis lui sor-mea. Au venit patru-cinci bărbați, inspectori de primărie, a venit doamna aia. Au zis: „Doamnă, ieși din casă!” - „Du-te, doamnă dragă, că nu ies nicăierea!”, „O să spună să plătești chirie” - „Plătesc, doamne iartă-mă, de ce să nu plătesc? Unde stau, plătesc, care-i problema?!”, i-am spus. Și o venit ăla, o zis domnul ăla, inspectorul ăla de la primărie: „Ce mizerie e aicia, că nu-i nicio mizerie?!”. M-a rugat frumos doamna să o las să facă fotografii în casă, că cere primarul ca să vadă ce mizerie îi. Am lăsat-o pe doamnă să fotografieze. A fotografiat în casă, hainele din dulap, na, în bucătărie acolo. O fost un pic de dezordine, când îs copii un pic de dezordine îi. Dar nu o fost cum s-a spus, toxiinfecție de murdari.

E.V: Și asta a fost acum doi ani.

M.B: De doi ani.

E.V: Și atunci când au venit, au zis că au venit că cineva a reclamat.

M.B: Da.

E.V: Și când au venit, nu au întrebat: “nu vreți să deveniți chiriași?”, “nu vreți să cereți...”?

M.B: Am cerut ca să ni să facă contract pe locuința asta. Am depus un dosar acuma doi ani, am depus hârtiile, toate bilețelele alea le-am dat la tribunal, ni le-au luat. Deci ăia ia de la primărie hârtiile cu ce plătești, chitanțele, și astea. Trebuie să fie la registratură hârtiile cu ce am plătit eu. Că acolo scrie în hârtie că eu nu plătesc chirie. Dar eu am chitanțele cu ce am plătit după, cei 37 de lei pe lună pe care i-au zis. Dar eu îs de acord să plătesc și mai mult dacă trebuie.

George Zamfir: Știți care-i treaba cu după... I-am arătat și avocatei, a citit sentința, și a spus că aia nu se consideră chirie.

M.B: Dar ce se consideră?

G.Z: E un fel de, o formă de compensare pe care o dați dumneavoastră primăriei pentru că primăria nu-și poate folosi spațiul ăsta conform legii.

M.B: Ăsta n-o fost un spațiu.

G.Z: Asta scrie în sentință.

M.B: Am înțeles. Dar casa asta n-o fost a primăriei. Deci asta a fost a ICRAL-ului. Și primăria, între timp, cât am umblat la primărie ca să ni se facă un contract pe casă, o cerut-o șefa de serviciu Ferenczi. S-o făcut spațiu locativ. O venit domnul Chirileanu și o văzut că ce-i aicea, că stăm în casă, și s-o făcut spațiu locativ. Deci n-o fost, ăsta o fost... Dacă noi dăm jos scârțâitoarea [n.r. polistirenul], deci asta știți cum îi? Nici nu stai în casă de mucegai! Asta a fost devastată, n-o fost cum e acuma... Era un beci. Am schimbat țevile, curentul n-a funcționat de o sută de ani. Deci noi n-am devastat locuința asta, să zică primăria că bă, îs țigan defavorizat, că-s țigan, cum spun că suntem țigani și că suntem toți infecții, că așa și-au făcut și reclamația. Nu-i.

E.V: De fapt, e invers, dumneavoastră ați amenejat-o. Cam în ce an a fost prima dată când ați intrat?

M.B: De 22 de ani stăm. Eu aici m-am îmbolnăvit cu astm. Suntem bucuroși că avem și aicea unde să stăm, și... Știți care e problema? La noi e foarte mare umezeală. Deci, unde am ținut aici, unde e cămăruța aia, unde am făcut camera aia, era o aerisire. Dar orice ai ținut, acte, tot, tot, tot s-a mucegăit, și se mucegăiește. Noi am intrat aici, am pus... am avut ajutor social, casă socială am cerut, că am avut ajutor social și m-am trecut numai eu cu copiii. Și atât am mers și am venit până n-am mai băgat de seamă, nu mai m-o interesat. Ultimii zece ani nu mai m-o interesat.

E.V: Și atuncea nu știu, dumneavoastră ar trebui cumva să luptați ca să primiți ceva.

M.B: Da, asta am cerut și eu la primar, și la ăștia de la... Mi s-a zis de la spațiul locativ să mă duc în Gheorgheni, la Asistență Socială, să mă duc să mi se plătească doi ani de zile chirie.

E.V: A, aia cu subvenția chiriei.

M.B: Da, că îi dă de la guvern. Stai doamnă, că eu n-am venit să cer milă, să cer bani, că n-am. Că eu lucrez de zece ani de zile, și eu și bărbatul meu, noi lucrăm amândoi. I-am spus, doamnă, eu n-am venit să vă cer milă, i-am zis să ne lese în casa asta să stăm aicea, că n-avem unde să mergem. I-am spus, doamnă, eu n-am părinți, de la zece ani jumate sunt fără părinți, bărbatul meu la fel, deci noi n-avem unde să mergem, să mergem să ne mutăm la prieteni, sau la părinții mei. Doamnă, eu n-am părinți. Unde să mergem șapte persoane, să stăm acolo?

E.V: Da, și a zis că asta ar fi singura soluție cu chiria asta.

M.B: Da, o să trebuiască să merg să mă interesez. O parte dă primăria, și o parte noi, să plătim noi. Am zis că nu sunt de acord cu asta. Da’ mi s-o făcut rău, n-am mai avut aer, am amețit de cap ca o găină și am ieșit.

A.L: Și pe hârtia asta care ne-au trimis ultima dată scrie că nici un membru de-al famililei gradul întâi, adică noi, copiii, n-o să mai primim casă.

E.V: Locuință socială.

A.L: Da. Dar noi practic am fost copii, noi ne-am nascut aici.... Noi nu am intrat abuziv, noi nu avem nici o vină! Noi ar trebui să putem primi o locuință socială.

M.B: Și mi-a spus că pot să mă duc și la drepturile omului, și la Iohannis! Pot să mă duc, că nu rezolv nimica.

E.V: Acuma noi ne-am uitat din nou la legea locuinței, și acolo zice cine nu are dreptul să primească locuință socială: cine a avut proprietate, sau cine a vândut după ’90. Dar asta cu ocuparea abuzivă nu scrie.

M.B: Și atunci, cine a dat-o?

E.V: Boc. Ăștia de aici, că nu-i în lege.

M.B: Păi da, și atuncea fac ei legea asta? Și atunci, deci noi unde să mergem, să ajungem pe Cantonului? Am un copil cu întârziere de memorie. Eu n-am spus la primărie treaba asta. Dacă copilul l-am mutat de la generală în ajutătoare, vă rog frumos să mă credeți, șase luni de zile copilul o vomat într-una. Dar să se vadă copilul acolo. Ăștia-s mici, dar ăsta, de ăsta-i... pe când ajungem, dacă ar fi să ajungem acolo, atunci mai bine să ne pună la zid, să ne omoare.

A: Calea de atac există în locuința asta, un avocat care e vărsat, știe cum să atace. Pentru că ei fac un abuz. Ei au trecut ceva ce n-o fost, l-au trecut în spațiul locativ. Deci avocatul aicea poate să le atace. Că ăsta practic nu-i locativ ce-o zis ei, că-i abuziv, deci practic e un beci. Deci oriunde, pă cataster [n.r. cadastru], în arhiva primăriei te uiți, e un beci.

G.Z: Mai e o chestie. Ei spun că în orice imobil, deci orice imobil poate să includă și spațiu locativ, și spațiu de depozitare, și altceva. Deci din punctul ăsta de vedere ei s-au protejat.

M.B: Nu zic că-i normal, că asta-i abuziv, cum au spus oamenii. Da, îs de acord, că așa se spune și la primărie.

A.L: Da, ai intrat fără voia nimănui, vai de capul tău, da. Dar n-ai intrat într-o casă, că asta nu-i casă.

M.B: O venit un om din Grigorescu acuma vreo patru ani, cinci ani, a venit cu o fetiță în apartamentul de deasupra, unde au primit repartiție. Când o intrat oamenii aicea și o văzut unde o să se mute, s-o temut oamenii.

E.V: Au refuzat.

M.B: Au văzut, au spus că noi n-avem baie, în secolul 20 n-avem baie, suntem vreo 20 de inși pe un veceu. Nici canalizarea n-o putem folosi, că se înfundă foarte repede. Și când se înfundă de la mine în jos, că-i beciul, și canalul ca beciul. Și atuncea îți vine înapoi în casă. Și atunci mai bine am renunțat și cărăm apa cu găleata. N-ai ce să faci, n-avem încotro.

E.V: Cine e angajat?

M.B: Și bărbatul, și eu, acum sunt pe concediu medical. Eu nu lucrez aicea de mult, de un an de zile lucrez la Brantner. Asta-i bună ca să pui la dosar câți ani am lucrat și dincoace la mătură. Eu am lucrat la Rosal nouă ani și aicea numai de un an de zile.

E.V: Și ăsta e buletin provizoriu, doar că au trecut adresa.

A.L: Da, păi la noi la toți ne scrie în buletin adresa.

E.V: Dar tot buletin din ăsta aveți? A, n-aveți cartelă...

A: Știți care e problema? Soțul dânsei a avut cartelă cu adresa asta, dar cartela a expirat, și după ce a expirat nu i-o mai făcut cartelă. Dar el a avut, bărbatu-său.

G.Z: Soțul ce mai zice? Cum e?

M.B: Foarte stresat, suntem stresați.

 

Nota redacției

În anul 2017, când familia a fost chemată în judecată de către Primăria Municipiului Cluj-Napoca pentru ocupare abuzivă, în zona adresei la care ea locuiește pe strada Anton Pann nr. 22, primăria a eliberat mai multe autorizații de construcție. Printre ele, în favoarea EBS Real Estate Investment (proprietatea lui Daniel Metz, CEO la NTT Data) pentru Ansamblul rezidențial BEAUCIEL de pe str. Anton Pann 28-30 (https://www.ebs-rei.com/ro/cluj-beauciel.html); în favoarea Marina Properties (http://www.marinaproperties.ro/), pentru un imobil de locuințe colective de șase etaje pe str. Anton Pann 34-36, al cărui proprietar este Alexandru Marina, cu proprietăți și în zona Între Lacuri, în Bună Ziua și în alte părți ale orașului; respectiv în favoarea Oxygene Mall și Oxygene Residence (proprietar SC Mercurial SRL, al cărei administrator este Ștefan Gadola), precum și în favoarea fraților Mărghitaș și SC ROMDESIGN pentru un bloc. Cele din urmă sunt în construcție pe teritoriul fostului Abator (din Piața Abator, una din străzile care îl împrejmuiesc fiind partea de stradă Anton Pann nr. 20-36). Până nu demult, cu începere din anul 2007, aici (pe lângă sau în locul reprezentanței Opel Ecomax a omului de afaceri Árpád Pászkány) se anunța construcția Ansamblului Riverfront, un centru multifuncțional comercial, birouri şi locuinţe, întins pe 2,6 hectare. Riverfront a rămas un proiect nerealizat al companiei DNP Invest (controlată de compania off-shore DNP Invest LLC) și Baucom.

În apropiere, pe str. Parcul Feroviarilor 12, tot în 2017, Primăria Cluj-Napoca a eliberat o autorizație de construcție pentru construirea a două blocuri de către SC Tekton Real Estate SRL, printre altele menționând în hotărâre: „Caracterul zonei este preponderent rezidențial de tip periferic, dezvoltat pe un parcelar cu clădiri de factură modestă, situate în lungul unor străzi, care odată cu dezvoltarea orașului au devenit atractive pentru locarea unei game largi de activități. În prezent, zona se află în plin proces de restructurare.” În ceea privește Parcul Feroviarilor, dincolo de str. Anton Pann 34-36, în anul 2017, FabHub Creative City a anunțat un „concurs de proiecte de inovație socială, culturală și urbană” intitulat “Reactivăm Parcul Feroviarilor” în cadrul proiectului său „Urbaniada” derulat cu sprijinul ING Bank. Acest lucru s-a întâmplat după ce, pe baza Hotărârii Guvernamentale 36/ iunie 2017, Parcul Feroviarilor a trecut în domeniul public al municipiului Cluj-Napoca, „în vederea includerii în programul de reabilitare şi modernizare.” Apoi, Primăria Cluj-Napoca, prin Centrul de Inovare și Imaginație Civică a anunțat „Concursul de soluții pentru reabilitarea Parcului Feroviarilor.” Mai recent, în aprilie 2018, Ordinul Arhitecților din România și Primăria Cluj-Napoca au anunțat intenția de „revitalizare a parcului”, lansând acest proces printr-un „concurs de proiecte pentru un concept integrat de remodelare urbană.”

QM_03_before_Tadeuz_Jalocha-710x565

Munca investită în propria casă – cartierul Quinta Monroy

În 2003, biroul Elemental din Santiago de Chile a propus o soluție aparent simplă la provocarea statului chilenez de a construi case sociale dintr-un buget minimal. În cartierul numit Quinta Monroy din orașul Iquique, 93 de familii trăiau ilegal în case improvizate încă din anii ’60, iar guvernul a decis să demoleze cartierul și să relocheze oamenii în case noi. Numai că nu avea la dispoziție decât suma de 7500 $ pe familie. Dacă nu sunt bani pentru o casă, poți să construiești o jumătate! Pe cât de banală pare această idee, pe atât este de pragmatică. În practică asta înseamnă că statul preia lucrările mai complicate - fundația, structura din beton, baia, bucătăria - și lasă loc pentru noii proprietari să-și extindă casa lor odată cu îmbunătățirea situației lor economice. Astfel, locuitorii nu rămân blocați în casa lor de 30 de metri pătrați, ci au posibilitatea de a-și transforma în timp casa, astfel încât să le acoperă toate necesitățile. Munca locuitorilor este astfel direct implicată în producția fondului locativ. Cum se poate vedea și în imaginile de pe internet, toți proprietarii au profitat de această posibilitate de a-și extinde locuința, astfel au adus completări la structura inițială folosind diferite materiale, adăugând culoare și noi calități spațiului. Părțile improvizate se integrează bine în arhitectura minimalistă, amestecul între formal și informal reprezintă o combinație interesantă, iar intervențiile informale nu sunt deranjante. În ceea ce privește costul extinderii, acesta ar fi oriunde în lume unul decent: azi ar însemna cam 38.000 de RON. Proiectul a primit extrem de multă atenție, a câștigat premii prestigioase și a fost prezentat pe toate platformele posibile de arhitectură pe plan global. Majoritatea publicului a văzut acest proiect ca o soluție revoluționară. Arhitectul Alejandro Aravena și inginerul de transport Andrés Iacobelli au reușit fără îndoială să pornească o nouă dezbatere și au reintrodus arhitectura socială între temele actuale ale discursului mainstream. Modelul urma să fie implementat de către Aravena în mai multe situații diferite, a fost exportat și în SUA, Mexic și Brazilia. Ne putem pune acum întrebarea de ce nu este posibilă implementarea unei astfel de măsuri radicale în mai multe țări cu probleme similare, inclusiv în România care este numai cu câteva locuri în urma statului Chile în funcție de PIB pe cap de locuitor, și în care deficitul de locuințe este incomparabil mai mare.

Pe la sfârșitul anilor ’60 orașele sudamericane au trăit o migrație internă spre zonele urbane cu care guvernul nu a reușit să țină pasul în ceea ce privește dezvoltarea urbană, astfel că micile terenuri ocupate ilegal au devenit mari cartiere înrudite. Azi aproape un sfert din populația continentului locuiește în barriadas și favelas (carter informal, în spaniolă și portugheză), deși este de necontestat faptul că aici sunt singurele țări la nivel global care au făcut pași spre minimalizarea deficitului de locuințe în ultimele decenii, dezvoltând și soluții alternative atât în sens economic, cât și constructiv (spre deosebire de China, de exemplu). Problemele extreme necesită și soluții radicale, acesta fiind probabil și motivul pentru care mai multe state ale Americii de Sud au acceptat propuneri mai neconvenționale, spre deosebire de cele europene. Abordarea modernistă, cu tot succesul său public, nu a reușit să devină răspunsul absolut la problema locuirii, cele mai multe cartiere de blocuri moderniste fiind construite la distanțe mari față de centrul orașului, ignorând cauza principală a creșterii ghetourilor informale.

De asemenea, realizarea acestui proiect depinde și de un context specific, unul în care pentru o bună parte a populației nu este nimic nou în necesitatea de a construi propria casă. La nivel global o foarte mare parte a populației este obligată să-și construiască propriul adăpost, și acesta nu este un fenomen existent numai în regiuni rurale, ci și în zone urbanizate. Potrivit unei statistici realizate de United Nations în 2005, populația cartierelor informale în zone urbane (slums) la nivel global a depășit un milliard, aflându-se într-o constantă creștere. Ideea de a accepta acest fapt și pe baza acestuia a imagina un program de arhitectură care încurajează contribuția informală în loc s-o disprețuiască există încă din anii ’60. “Housing is a verb” - “Locuirea este un verb” - a spus atunci arhitectul John Turner (arhitect englez, activ în Peru în anii ’50 și ’60). “A locui” este un cuvânt a cărui interpretare nu este deloc univocă. Locuirea poate să implice o serie largă de sarcini, de la munca casnică, la obținerea resurselor necesare (apă, mijloace de încălzire etc) până la construirea și menținerea locuinței. Mișcarea feministă din lumea industrializată a urmărit ca societatea să recunoască activitatea în gospodărie ca muncă care trebuie să fie respectată în aceeași măsură ca munca în fabrică sau pe câmp. În mod similar, necesitatea de a construi și a întreține un adăpost (indiferent de gen) pe lângă un alt loc de muncă sau lipsa completă a resurselor financiare este un efort imens și ar trebui să fie intrepretat ca o formă a muncii. În cazul în care acest efort este o parte a programului de la început, putem interpreta și că statul se bazează pe munca neplătită a oamenilor pentru a-și îndeplini propriile responsabilități. În cazul proiectului Quinta Monroy acest punct de vedere nu este neapărat valabil pentru că oamenii au devenit proprietarii caselor.

În descrierea scurtă a proiectului pe website-ul biroului este menționat faptul că într-un singur an și cu contribuțiile oamenilor valoarea imobilelor a crescut de la 7500$ la o medie de 20.000$. Menționarea acestuia pare să demonstreze faptul că strategia este mai mult una care se bazează pe calcule comerciale decât pe o dezvoltare reală. Astfel, în final am putea considera că scopul investiției nu este de a crea locuințe de calitate și de a dezvolta spațiul urban ci de a crea posibilitatea unei afaceri prin care locuitorii își pot câștiga capitalul necesar pentru mobilitate socială. Strategia este una inteligentă prin faptul că oamenii au acces la o locuință, dar în același timp îi pune și într-o situație în care acest drept poate să fie vândut pentru o sumă nu chiar gigantică și noii proprietari, de altfel foarte săraci, sunt practic aruncați pe piața liberă cu un capital de start, iar asta pe termen lung nu garantează și mecanismele de protecție a dreptului universal la locuire.

Pe de altă parte, o critică pe adresa proiectului se referă la faptul că acesta ignoră necesitatea de a crea nu numai locuințe, dar și oraș. În numele eficienței s-a renunțat la orice spațiu comun, și astfel la calitatea spațiului public în cartier, în general (chiar și intrarea în apartamentele de la etaj se face pe o scară individuală). Dar o soluție radicală nu poate să existe fără compromisuri, iar Quinta Monroy rămâne un exemplu interesant fără a furniza un model universal și perfect. Însă, dacă avem curajul să imaginăm punerea în practică a unor idei radicale și în contextul din România, este important să înțelegem și pericolul pe care îl reprezintă. Motivul principal al oamenilor de a-și părăsi casele de la țară a fost și rămâne necesitatea de a se muta cât mai aproape de serviciile oferite de stat, care adesea lipsesc sau sunt de o calitate mai proastă în zone rurale și în regiuni subdezvoltate (pare familiar?). De exemplu, pentru a fi la mai puțin de două ore distanță de școli, spitale ori locul de muncă. Alte motive sunt infrastructura subdezvoltată, dezastre naturale, secetă, inundații, apropierea de zone poluate sau deșeuri periculoare etc. În acest sens, infrastructura este un aspect important al locuirii și de multe ori poziționarea locuinței este mai importantă decât calitatea ei. Astfel, crearea locuințelor nu poate să existe fără crearea spațiului urban cu toate aspectele sale. Acest lucru este foarte important de subliniat în contextul României, unde autoritățile nici în cazul unei dezvoltări private dintr-un buget decent nu au anticipat dezvoltarea unei aglomerații (de ex. cartierele Eroilor și Florilor în Florești). Iar fără crearea unei infrastructuri urbane, o strategie care se bazează pe forța de muncă a celor marginalizați poate foarte ușor să devină într-un mod ironic exploatatoare.

Quinta Monroy reprezintă un exemplu important în arhitectura socială contemporană prin faptul că este un proiect ambițios realizat cu succes, reușind să depășească bariere birocratice și intelectuale. Pe de altă parte, el a relansat discuția despre valoarea arhitecturii informale și posibilitatea de încadra într-un sistem hibrid, contribuind astfel radical la reducerea deficitului spațiului locativ. În același timp este necesar ca o astfel de soluție radicală să fie evaluată din mai multe perspective. Aprecierea acestui proiect nu trebuie însă să ne ducă la concluzia că în lupta pentru dreptul la locuință este suficientă aplicarea unor „soluții inteligente”, prin care statul să scape de responsabilitate fără relocarea fondurilor existente pentru locuire, infrastructură și ambient.

Sursa foto: http://www.elementalchile.cl/en/projects/quinta-monroy/

Péter Máthé

c4-editorial1-2

Muncă, capital și locuire

Dacă îți cauți azi o locuință, este imposibil să nu observi peste tot în oraș anunțuri ale dezvoltatorilor imobiliari, precum: casa înseamnă stil de viață; arhitectură frumoasă conectată la spațiu verde; funcționalitate, lumină și confort; refugiul mereu la îndemână; un loc în care să te întorci mereu cu drag, oricât de departe vei călători; noi construim comunitatea oamenilor creativi, eficienți și prietenoși, dornici de a explora lumea. Dincolo de aceste promisiuni centrate pe oameni și pe niște principii ce sugerează eleganță și bunăstare, nu este o mare surpriză să afli că pentru dezvoltatori locuințele construite sunt o investiție de pe urma căreia ei dobândesc un profit mare. La fel, locuința este o sursă de acumulare de capital și pentru agențiile imobiliare. Acestea nu mai sunt doar instituții ce tranzacționează vânzări-cumpărări de locuințe între alte entități, ci ele însele au devenit mari proprietari de imobiliare și jucători importanți ai pieței, adică factori care, prin tehnicile lor speculative, cauzează creșterea continuă a prețului locuințelor, ghidați fiind de regula de aur a capitalului (care se deplasează acolo unde profitul este mai mare). La rândul lor, instituțiile financiare, în mod predominant băncile, sau sistemul de credite imobiliare susțin atât ciclurile de acumulare de capital prin construcția și tranzacționarea de locuințe de către investitori, cât și (falsa) capacitate de cumpărare, prin îndatorare, a persoanelor care au nevoie de locuințe. În paralel cu asta, prin legislație, prin reclame și alte instrumente media se construiește și se impune ca dominantă ideea conform căreia toți oamenii își doresc să devină proprietari; iar proprietarul de locuințe se asociază cu omul ideal, independent de stat (dependența sa de bancă fiind ascunsă în spatele retoricii bancare cum că aceasta este acolo ca să îl ajute când are nevoie de ea, sau să îi susțină încrederea în sine că poate să devină un proprietar de nădejde).

Dar toate astea nu sunt o noutate. În capitalism, investiția în mediul construit, în (re)construcția infrastructurii locative a orașelor, în demolări și regenerări urbane, a fost întotdeauna un mod de a utiliza capitalul acumulat cu scopul creșterii profitului. Apoi, industrializarea și urbanizarea, atât în varianta sa capitalistă, cât și în cea socialistă, a însemnat și crearea de spații locative pe scară largă pentru lucrătorii angajați în noile industrii. În contextul deceniilor de după cel de al doilea război mondial, pentru a susține atât producția, cât și capacitatea de consum a populației, politica economică a statului a fost una de echilibrare între interesele clasei capitaliste și clasei lucrătoare, sau între capital și muncă. Aceasta a fost perioada în care statul a investit în locuințe publice. Asta a fost un lucru bun pentru toată lumea: pentru lucrători, pentru că nu trebuiau să cheltuie foarte mulți bani din veniturile lor pe locuire, chiria la stat fiind redusă; dar și pentru capitaliști, pentru că astfel o bună parte din costurile reproducerii forței de muncă angajate de ei a fost preluată de stat, așa că profitul lor de pe urma exploatării muncii a putut să fie mai mare și din acest motiv.

Criza capitalismului de la sfârșitul anilor 1970 i-a făcut pe decidenții politici să renunțe la această politică a statului de bunăstare, și nu doar în domeniul locuirii, ci și în susținerea educației și sănătății publice. Printre altele, ei au impus privatizarea locuințelor publice, adică vânzarea acestora de către stat ori la foști chiriași, ori la companii private care promiteau preluarea costurilor cu locuințele sociale de la stat, dar și menținerea chiriei la nivel redus (lucru care s-a dovedit o minciună). S-a extins sistemul de creditare pentru bunuri de consum și pentru locuințe, care a urmărit să mențină puterea de cumpărare a lucrătorilor în condițiile în care salariile lor nu au mai crescut într-un ritm care să ajungă din urmă creșterea prețurilor. Noi în România am cunoscut aceste fenomene după 1990. Chiar dacă locuința în proprietate personală a fost dominantă și în perioada socialismului (70%) față de locuințele în proprietatea statului, sau a unităților de producție, sau a cooperativelor, sau chiar dacă și în acea perioadă au existat sisteme de creditare – toate astea fiind, însă, strict reglementate de stat în sensul că nu au putut să devină sursă de profit pentru nimeni.

Oriunde și oricând s-a întâmplat ea, retragerea statului din rolul de dezvoltator de locuințe publice a însemnat că statul a făcut loc investitorilor privați în construcția de locuințe private și a devenit un agent care, prin legislație, a susținut beneficiarii pieței de locuințe în goana lor după profit. În absența locuințelor publice, statul forțează toți oamenii să achiziționeze sau să închirieze locuință de pe piață, în timp ce, împreună cu alți actori (dezvoltatori, bănci, agenții imobiliare) vinde acest lucru ca un ideal, și nu ca o povară. Adică, statul a încetat să echilibreze între interesele capitaliștilor/ marilor proprietari și cele ale lucrătorilor, preferând să îi susțină în mod predominat pe cei dintâi, de exemplu și în domeniul locuirii.

Astfel, locuința a devenit marfă ce trebuie cumpărată de pe piață cu bani (mulți) și locuirea a încetat să mai fie considerată un drept al fiecărui om, garantat de stat, sau o nevoie pe care trebuie să o satisfacă ca să poată trăi în sănătate și demnitate. Locuința devenită marfă a început să facă diferența între oameni, sugerând că cei care își permit, merită, și cei care nu își permit să cumpere, nu merită să aibă locuință în orașul în care lucrează, sau și mai mult, cei care își permit să cumpere case mai mari și mai multe sunt oameni mai valoroși decât cei care ajung să trăiască în locuințe improvizate și sărăcăcioase. Și mai mult, locuința a devenit o formă a capitalului financiar: adică oamenii nu doar investesc bani în locuința-marfă ca să locuiască în ea, ci investesc în ea pentru a produce și mai mulți bani prin tranzacționarea ei. Locuința astfel devine un mijloc prin care banii se transformă în capital, adică în bani care aduc bani datorită circulației lor pe piață.

Toate astea se întâmplă în contextul în care capitalismul a devenit global și capitalul poate să circule liber peste granițele statelor naționale, astfel încât și într-o țară săracă de capital autohton cum este România, există capital investibil în construcția de locuințe private. Precum și în condițiile în care finanțele au invadat domeniul locuirii la un alt nivel și alt mod decât până acum (căci locuirea întotdeauna avea nevoie de finanțe), rezultând în financializarea locuirii. Toate astea într-un moment în care economia productivă este tot mai mult dominată într-un sens general de economia financiară, sau economia non-productivă de bunuri materiale, dar productivă de capital și profit, precum și de diverse produse imateriale, digitalizate. În acest context, capitaliștii sau marii proprietari pot să facă profit fără exploatarea directă a muncii, de exemplu prin speculații financiare și imobiliare. De aceea, ei nu se mai interesează de capacitatea de cumpărare a lucrătorilor, sau de satisfacerea nevoii lor de locuințe ca mediu în și prin care își reproduc forța de muncă ce o vând capitaliștilor pe un salariu care nu reprezintă nici pe departe valoarea creată de lucrători. În acest sistem, locuirea nu mai este dezvoltată ca valoare socială sau valoare de utilizare, ci ca valoare de schimb aducătoare de profit.

Totuși, chiar și în capitalismul financializat, capitalul nu a încetat să se investească și în producție. Acumularea de capital prin exploatarea muncii care creează valoare prin procesul de producție a bunurilor nu a fost înlocuită în totalitate de acumularea de capital prin scheme financiare sau imobiliare. Deci lucrătorii ar putea să mai aibă forța de a impune angajatorilor, dar și statului, precum și organizațiilor internaționale ce guvernează capitalismul global, să fie susținuți în satisfacerea nevoii lor de locuință. În paralel cu revendicarea nevoii de a reglementa capitalul financiar și imobiliar, și cu taxarea progresivă a acestuia cu scopul creșterii bugetului public din care se pot investi mai mulți bani în locuințe publice.

În momentul de față lucrătorii sunt dublu exploatați: atât de angajatorii lor direcți, care le mențin veniturile mici pentru a avea mai mult profit, cât și de marii proprietari imobiliari care suprataxează prețul locuințelor în condițiile în care lucrătorii găsesc tot mai greu alte alternative de locuire decât cumpărarea/ închirierea de pe piață. Ei vor ajunge la un moment dat să epuizeze compromisurile pe care le-au acceptat în ultimele decenii, încercând să rămână în orașele promițătoare de locuri de muncă, cum ar fi supraaglomerarea în locuințe mici, sacrificiile aduse în vederea asigurării costurilor locuirii, găsirea unor forme de locuire informală, sau altele.

Când spun lucrători, mă gândesc nu doar la cei angajați cu contract de muncă, și nu doar la cei angajați în economia productivă pe meserii ce necesită forță de muncă fizică. Ci și la persoanele care lucrează în economia informală, ori cei care lucrează pentru venitul minim garantat, precum și persoanele care prestează munci în gospodărie fără a fi plătite, sau orice alte forme de munci prin care își asigură traiul de pe o zi pe alta în țară sau în străinătate și prin care contribuie la reproducerea sistemului. Mai departe, când spun lucrători, mă gândesc la toate persoanele care își vând forța de muncă la angajatori, aceasta fiind singura sau predominanta lor modalitate de a beneficia de venituri din care se auto-susțin, inclusiv la persoanele care se consideră, datorită statutului lor social (educație școlară, ocupație, nivel de venit), ca fiind clasă de mijloc.

Să folosim ziua de 1 Mai, Ziua Internațională a Muncii, pentru a ne reaminti: oricât de limitată ar fi azi posibilitatea de auto-organizare a lucrătorilor față de angajatori, nu trebuie să renunțăm la a contesta aceste limitări, și de a revendica nu doar venituri și condiții de muncă adecvate, ci și locuințe decente și accesibile din punctul de vedere al costurilor. Pentru mulți lucrători cu venituri modeste, care azi trăiesc în locuințe inadecvate și nesigure, neavând proprietăți imobiliare de nici un fel, cele din urmă înseamnă locuințe publice și forme de locuire care le asigură drepturile lor de chiriași față de statul-proprietar. Politica de locuire poate fi schimbată doar prin punerea de presiune asupra guvernanților de către cei care suferă cel mai mult de consecințele negative ale politicii din acest domeniu din ultimii treizeci de ani, pusă în slujba intereselor private ale marelui capital. Această luptă trebuie dusă atât la nivel local și național, cât și la nivel transnațional. Și din acest motiv este bine să ne inspirăm din internaționalismul zilei de 1 Mai, simbol al luptei pentru drepturi social-economice și politico-civice a clasei lucrătoare de pretutindeni.

Enikő Vincze