După 5 iunie 2016, Campania “Căși sociale acum!” atrage atenția aleșilor locali asupra nevoii în Municipiul Cluj-Napoca de o politică locală de locuire cu o componentă de locuințe sociale care include măsuri de:

1) identificare a nevoii de locuințe sociale,

(2) extindere a fondului de locuințe sociale, și

(3) atribuire de locuințe sociale în așa fel încât ele să fie accesibile și persoanelor marginalizate social și/sau persoanelor confruntate cu sărăcia extremă.

Campania Căși sociale acum!, precum întreg programul din care face parte sprijinit de Human Rights Initiative al Open Society Foundations, a pornit de la conștientizarea istoriei și situației locative de pe strada Cantonului din orașul Cluj, plasând acest caz particular în peisajul mai larg al orașului, interogat din perspectiva nedreptăților urbane locative și a politicilor care contribuie la producerea acestora. Este convingerea noastră că soluționarea excluziunii locative a persoanelor care locuiesc pe Cantonului și în general în mai larga zonă Pata Rât trebuie reconectată la politicile publice ale Municipiului Cluj-Napoca, și în mod particular la politica sa de locuințe sociale, în timp ce, ca acțiune reparatorie, măsuri pozitive vor putea și trebui să accelereze procesul ce facilitează accesul acestora la locuință adecvată în oraș. În paralel, pentru a îmbunătăți condițiile locative din zonă, administrația publică locală trebuie să renunțe la a se referi în mod ironic la ideea că municipalitatea nu sprijină segregarea rezidențială (din moment ce timp de mai multe decenii a contribuit la crearea și la subdezvoltarea zonei), și – chiar dacă cu caracter temporar, dar neapărat transparent – va trebui să vină în acest sens în sprijinul locatarilor care locuiesc în mod informal acolo. Soluțiile locative identificate în relație cu locatarii acestui teritoriu trebuie deci tratate ca parte din politica mai amplă de locuințe sociale, și ca parte din politica de dezvoltare a zonei Pata Rât.

Locuirea pe Cantonului a fost poate cel mai neglijat capitol al zonei marginalizate Pata Rât, chiar dacă și ea s-a constituit de pe urma mai multor evacuări forțate din oraș (asemeni zonei caselor modulare formate prin intervenții administrative legate de relocarea forțată în grup de pe strada Coastei); și locuirea pe strada Cantonului reflectă consecințele unei politici de urbanizare ce ține în condiții de subdezvoltare și de informalitate anumite teritorii ale orașului (asemeni coloniei Dallas locuite de muncitorii rampei de gunoi), unde își găsesc adăpost persoane marginalizate ale căror muncă este exploatată în economia informală sau formală a urbei. 

În acest context observ cu indignarea unei persoane care a fost implicată în inițiativele privind zona de locuire marginalizată și precară Pata Rât în perioada 2012-2016 (nemaivorbind despre cele dinainte): În timp ce în capitolul incluziune socială din Strategia de Dezvoltare a Municipiului Cluj-Napoca 2014-2020 există un sub-capitol cu privire la integrarea socio-teritorială a zonei Pata Rât, problematica dispare din programele operaționalizate ale municipiului (http://www.primariaclujnapoca.ro/comunicate.html?gId=2151) și este transferată înspre programele de dezvoltare ale Zonei Metropolitane Cluj (http://www.nord-vest.ro/…/000…/5tjir_SIDU%20CLUJ%20FINAL.pdf, p.128); și, în paralel cu asta, ea este mutată din zona politicilor publice asumate politic în zona managementului de proiecte cu finanțare nerambursabilă.

Mai departe: în timp ce, din 2012 încoace, Primăria promova ca model proiectul pilot Program integrat de locuințe pentru persoanele marginalizate din zona Pata Rât, azi vedem că din acesta s-a realizat doar hala dată în folosință unei firme de reciclare de deșeuri care a angajat câteva persoane cu domiciliul în această zonă, iar componenta de locuire nu s-a implementat. Cea din urmă prevedea renovarea a circa 15 apartamente din trei clădiri din fondul locativ public existent (pe str. Locomotivei, str. Gării și str. Donath). Am putut afla că proiectul a fost declarat neeligibil de către POR pentru că cei care l-au scris au omis să respecte criteriul bugetului minim ce trebuia solicitat pentru o astfel de intervenție. De ce s-a făcut această greșeală? Sau, de ce nu s-au renovat aceste clădiri nici de atunci cu același scop (adică de a le transforma în locuințe adecvate) din bugetul public, sau din proiecte câștigate cu scopul incluziunii socio-teritoriale a zonei Pata Rât? Să fie toate astea un semn că “soluția” pentru oamenii împinși din oraș în ultimele două decenii înspre marginea sa izolată și deprivată marcată de proximitatea rampei de deșeuri culminează acum în politica scoaterii lor depline din oraș?

Față de tergiversarea vizibilă în acest domeniu, se impune de îndată implementarea unor măsuri bazate pe principiul locuirea înainte de toate. Abordarea housing first a fost și este implementată atât în Statele Unite ale Americii (National Alliance to End Homelessness) cât și în Uniunea Europeană (Housing First Europe). Campania Căși sociale acum! se adresează guvernanților locali, județeni și naționali în vederea regândirii practicilor lor implementate în favoarea locuitorilor din zona Pata Rât în măsura în care din 2012 ei au început să recunoască responsabilitatea lor de a interveni în situația umanitară, socială și locativă critică ce caracterizează locatarii de pe strada Cantonului, din colonia Dallas, din casele modulare și de pe rampa de gunoi. Acolo unde ea a fost deja aplicată, politica housing first a fost gândită înainte de toate ca o măsură pentru soluționarea cazurilor persoanelor fără adăpost. Această perspectivă poate fi utilizată și în cazul nostru pentru că, chiar dacă locatarii zonei Pata Rât în sensul cel mai larg al cuvântului au un “adăpost” (adică nu locuiesc sub cerul liber sau pe străzi), acesta nu se califică ca locuință adecvată, fiind caracterizată de următoarele: 

• nesiguranță locativă (datorată nerecunoașterii legale a locuirii în aceste spații locative de-a lungul mai multor decenii, precum și riscului de evacuare în condițiile în care locuirea aici este clasificată drept “ilegală” și în cel mai bun caz tolerată de către autorități);
• condiții de locuire improprii (lipsă de apă, curent, canalizare, încălzire, toaletă/baie în casă, supraaglomerare, infrastructură urbană inadecvată, apropierea rampei/ rampelor de deșeuri neecologizate);
• stigmatizare etno-culturală construită prin asocierea spațiului locativ insalubru/inuman cu persoanele de etnie romă care au fost împinse să locuiască acolo de factori economici, sociali și politici, sau chiar cu etnia romă care prin astfel de proceduri de inferiorizare materială și simbolică se rasializează ca o specie sub-umană.

Condițiile de locuire improprii și nesiguranța locativă pun în pericol nu doar sănătatea, ci și viața oamenilor, lezează demnitatea umană și limitează accesul persoanelor afectate la resursele materiale ale orașului prin care ele își pot îmbunătăți condițiile de trai. Azi auzim de multe ori următoarea părere, cu care nu putem fi de acord: înainte ca persoanele marginalizate social sau cele care trăiesc în sărăcie extremă să primească locuință adecvată, ele trebuie să se educe și să își caute locuri de muncă. Sau: nu este sustenabil să se aloce locuințe mai bune persoanelor care trăiesc azi în sărăcie extremă pentru că sărăcia cu care se confruntă azi face ca ei să nu fie capabili să le întrețină.

Împreună cu recunoașterea nevoii de a avea un sistem de învățământ care facilitează mobilitatea socială a celor care trăiesc în sărăcie, precum și alături de susținerea importanței locului de muncă care asigură venituri necesare măcar depășirii pragului de sărăcie, susținem următoarea idee: locuirea în condiții adecvate și sigure este un factor material fără de care oamenii nu pot avea acces la celelalte drepturi ale lor, civico-politice, social-economice și culturale. Fără o locuire sigură și adecvată nu își pot trimite copiii la școală așa cum și-ar dori, nu își pot proteja sănătatea, nu își pot clădi relații sociale în care să se simtă parteneri egali cu alții, cu dificultate își pot menține încrederea în sine și sentimentul de demnitate de care au nevoie atunci când încearcă să revendice acces egal la resurse materiale, recunoaștere culturală și reprezentare politică, și se lovesc de prejudecăți puternice din partea angajatorilor.  O altă situație locativă, sigură și adecvată, le-ar asigura alte poziții și un alt statut persoanelor marginalizate social în lupta lor cotidiană pentru a fi recunoscuți ca egali cu ceilalți co-cetățeni ai orașului.    

De aceea, în contextul politicilor publice și/sau cel al proiectelor din finanțări nerambursabile, incluziunea locativă trebuie să fie tratată ca un punct central și un punct de pornire al incluziunii sociale atunci când se urmărește asigurarea drepturilor constituționale ale persoanelor marginalizate social și/sau reducerea sărăciei. Alte tipuri de măsuri de protecție socială pot și trebuie să vină în sprijinul lor după ce li s-a acordat șansa să trăiască într-o locuință adecvată. Astfel am înțeles eu concepția programului integrat de locuire la a cărei elaborare am participat între 2012-2013 sperând, pe această bază, în colaborarea cu autoritățile publice care își exprimau de pe atunci deschiderea față de “strategii de incluziune” și față de implementare de proiecte în acest domeniu. Azi în realitate se pare că se întâmplă altceva, și chiar dacă se construiește un consens destul de larg în jurul a ceea ce se întâmplă, este nevoie de continuarea acțiunilor noastre de promovare a unei politici care primordializează locuirea

Îndreptățirea la locuință socială în România este condiționată de nivelul venitului prin Legea locuinței (în sensul ca acesta să se situeze sub venitul mediu), care însă nu prevede în mod explicit că venitul ar trebui să rezulte din calitatea de angajat al solicitantului de locuință socială. Această abordare este binevenită în condițiile restructurării pieței forței de muncă care crează forță de muncă precară, de exemplu situații de angajare cu contract temporar de muncă, sau de muncă zilieră, sau de muncă prestată în economia informală. Ea ar trebui luată în vedere și în sistemele efective de atribuire de locuințe sociale pe plan local.

În România, dreptul la protecție socială include îndreptățirea la venit minim garantat (sau ajutor social). Chiar dacă conform Legii 416/2001 privind venitul minim garantat acesta se definește ca formă de asistență socială, Legea asistenței sociale 292/2011 prevede că VMG este o formă de venit, sau că venitul include și veniturile care provin din drepturi de asistență socială, asigurări de șomaj și altele asemenea. Deci: PERSOANELE CARE OBȚIN ASTFEL DE VENITURI, ADICĂ SUNT PERSOANE MARGINALIZATE SOCIAL, NU AR TREBUI DECLARATE NEELIGIBILE LA LOCUINȚĂ SOCIALĂ: ele au venituri din care să plătească chiria locuinței sociale, iar acest venit este sub venitul mediu pe economie, deoarece cuantumul “ajutorului social” se stabileşte ca diferenţă între nivelurile lunare al venitului minim garantat şi venitul net lunar al familiei sau persoanei singure. Pentru a beneficia de VMG, persoanele apte de muncă prestează munci în cadrul unor lucrări de interes local. Astfel: pe de o parte, alocarea ajutorului social urmărește exact asigurarea venitului minim (stabilit ca atare de normele legislative românești) în perioadele în care cineva nu are mijloace de trai adecvate din alte surse (deci, beneficiind de VMG persoana marginalizată este capabilă să plătească chiria într-o locuință socială). Pe de altă parte: persoanele care beneficiază de VMG au loc de muncă în sensul larg al cuvântului, chiar dacă această muncă nu se realizează pe baza unor raporturi contractuale, deci cei care o prestează nu au un contract de muncă cu angajatorul.

În acest context este de reținut faptul că schema lucrărilor publice a fost implementată în România începând cu sfârșitul anilor ’90, ea fiind absorbită în legislația privind șomajul în 2002, ca o intervenție prin care se urmărea contrabalansarea efectelor produse de concedierile masive de după privatizarea companiilor de stat. Drept urmare, persoanele care prestau o multitudine de munci comunitare erau angajate cu contract de muncă de autoritățile publice locale, costurile salariale ale acestora fiind acoperite din fondul de șomaj și din bugetul local. Această schemă a fost dizolvată în condițiile declanșării politicilor de austeritate în 2010 (la alte aspecte ale schimbărilor de politici legate de acest an ne-am referit aici), an după care munca pentru ajutorul social a încetat să mai fie definită ca muncă, inclusiv în sistemul de atribuire de locuințe sociale elaborat și utilizat de administrația locală (vezi criteriul de eligibilitate nr. 7 din HCL 389/2010 adoptat în Municipiul Cluj-Napoca). De reținut este și faptul că tot în acea perioadă s-a modificat și Codul Muncii prin Legea nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii şi asigurărilor sociale, respectiv prin Legea nr. 40/2011 care o modifica pe cea din urmă, și anume în sensul susținerii angajatorilor/patronilor și mai mult în defavoarea angajaților/salariaților, astfel încât contractele pe perioadă determinată și angajarea pe perioadă de probă au început să devină modele universale în domeniul politicii de angajare.

În Cluj-Napoca, prin Hotărârile 363/2012 și 150/2013, Consiliul Local a reiterat criteriul de neelegibilitate consacrat la nivel local în 2010 prin care se declarau neeligibili toți solicitanții ce nu puteau să facă dovada unui venit permanent. Prin HCL 434/2015, adoptat în decembrie anul trecut pe baza analizei propunerilor Grupului de Acțiune Locală pentru Incluziune Locativă (vezi aici, și aici) administrația publică a admis ca eligibile persoanele angajate cu contract de muncă pe perioadă determinată, dar, din păcate, a refuzat să adopte propunerea GALIL privind recunoașterea venitului minim garantat ca formă de venit care asigură elibilitatea solicitanților la locuință socială. Astfel, în viziunea edililor orașului Cluj portretul robot al solicitantului eligibil se construiește pe linia angajabilității. În mod indirect asta înseamnă că administrația publică îi condamnă tocmai pe cei care sunt cei mai dezavantajați și exploatați pe piața muncii să continue să locuiască în condiții neadecvate sau în locuințe improvizate. Față de această stare de fapt politica locativă care primordializează locuirea (housing first) ar fi cea în măsură să rupă cercul vicios al precarității muncii și locuirii. Cât timp penalizarea muncii persoanelor marginalizate va merge mână-n mână cu desconsiderarea celor mai deprivate condiții de locuire în procesul de distribuire a locuințelor sociale, administrația publică va fi răspunzătoare de adâncirea inegalităților sociale și a acutizării sărăciei extreme căci, în loc să reducă efectele acestora, le exacerbează. 

Faptul că definirea unor criterii de acest gen ține de voința politică a aleșilor locali se reflectă în existența mai multor diferențe între municipalități, inclusiv la acest capitol al stabilirii priorităților în atribuirea de locuințe sociale. În timp ce în Cluj-Napoca starea de fapt din acest punct de vedere este descrisă mai sus, multe alte municipalități nu doar că nu consideră neeligibile persoanele cu venituri sub venitul minim și/sau cele care beneficiază de ajutor social sau persoanele aflate în șomaj, ci le acordă puncte în procesul de selecție a solicitanților de locuințe sociale. Acest lucru este în concordanță cu Legea 116/2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale, care prevede obligația consiliilor locale de a  asigura accesul persoanelor şi familiilor marginalizate (adică celor care, printre altele, nu au loc de muncă) la locuinţă.

Enikő Vincze, Simona Ciotlăuș, Georghe Zamfir

Prevenirea evacuărilor forțate