„Mi-as dorii un apartament care să fie cât de cât ok să ai o bucătărie în care să nu întinzi mâinile și ai dat de perete”
-F. 28 de ani , lucreaza intr-o multinatioanla
În discursul public actual, Clujul este prezentat ca un model de succes urban, fiind portretizat drept un oraș dinamic, atractiv pentru investiții și pentru forța de muncă extrem de calificată. Această imagine de oraș creativ și prosper ascunde însă transformări structurale profunde care au alterat radical accesul la locuire. Departe de a fi un bun social, locuința în prezent este văzută mai degrabă sub o formă de investiție decât ca o infrastructură esențială vieții cotidiene.
Pentru a înțelege această criză, analiza de față pornește de la ideea că producerea cunoașterii despre locuire nu este un proces neutru din punct de vedere axiologic, ci unul situat și ancorat în experiențele celor afectați de precaritate. Această perspectivă a epistemologiilor militante permite o distanțare critică față de discursurile predominante și o orientare spre forme de cunoaștere care pun în centru pozițiile marginalizate (Vincze, 2024).
„Din cauza asta, din câte știu, chiar dacă aș cumpăra apartamentul și aș avea încă împrumut la bancă, aș putea să rezolv, tot aș putea să-l vând și n-aș rămâne legat de apartament. Dar frica pe care o am e ce se întâmplă dacă se sparge bula fix după ce am luat eu apartamentul… și nu am cui să-l vând fără să am o pierdere colosală. Și atunci nici măcar n-am certitudinea că o să ies. Nu e ca și cum aș vrea să ies pe plus, asta e ideea, dar ce mi-e frică e că o să evolueze piața în așa fel încât să ies mult mai pe minus decât aș fi ieșit dacă pur și simplu plăteam o chirie toți anii ăștia. Îmi macină nervii să fiu pus în situația în care trebuie să iau o decizie atât de importantă într-un context atât de volatil.”
M, 28 ani, domeniul de activare – IT
În același timp, producția de locuințe este orientată în principal spre maximizarea profitului, și nu spre satisfacerea nevoilor sociale. În acest context, construcția de noi ansambluri rezidențiale nu conduce automat la creșterea accesibilității, ci contribuie la consolidarea unei piețe în care locuințele sunt integrate într-un circuit investițional. Astfel, creșterea economică a orașului devine dependentă de mecanisme care reconfigurează accesul la spațiu: orașul devine simultan atractiv pentru capital și inaccesibil pentru o parte semnificativă a locuitorilor (Petrovici, 2014).
Așadar, asemenea transformări structurale pot fi înțelese și prin prisma conceptului de necrocapitalism, introdus de economistul Bobby Banerjee (2008), adică acumularea în capitalism se produce prin deposedare, descriind formele contemporane de acumulare care profită de pe urma deposedării și a violenței simbolice produse asupra populațiilor vulnerabile; așadar, în cazul Clujului, nu asistăm la o excludere totală, ci la o integrare a chiriașilor într-un sistem care reproduce și tolerează precaritatea ca mod de funcționare. Însă în această logică, locuințele nu trebuie să fie adecvate locuirii, permițând menținerea pe piață a unor locuințe care nu îndeplinesc standarde adecvate ale unui trai decent. Costurile degradării, fie ele fizice, financiare sau emoționale, sunt transferate asupra chiriașilor, în timp ce valoarea economică a proprietății este menținută.
„Îmi doresc foarte mult, însă nu pot, acum, unde sunt acum și chiar dacă ar fi să mă mut, e foarte greu să găsesc ceva într-un buget pe care să mi-l permit, care să accepte și animale. E foarte stresant și, pe lângă stresant, îți provoacă nervi, mie cel puțin îmi provoca niște nervi, pentru că sunt foarte multe criterii și când crezi că găsești ceva bun, ori nu mai merge la preț, ori nu e bună chiria și te frustrează când vezi că cauți atât de mult și nu găsești nimic… dar a fost foarte greu să găsim chiria asta, pentru că ne programam la vizualizări, iar oamenii ne dădeau cancel în relativ ultimele momente sau se dădeau instant și nici nu aveai o șansă măcar să-l vezi.”
– F, 30 de ani , lucreaza la o multinationala
În acest cadru, piața chiriilor nu poate fi înțeleasă ca un mecanism neutru reglat exclusiv de cerere și ofertă, ci ca un spațiu structurat de practici informale care produc o formă de selecție socială. Deși distribuția locuințelor pare să se realizeze în funcție de capacitatea de plată, accesul este mediat de criterii aparent banale, dar care funcționează ca instrumente de clasificare și ierarhizare a potențialilor chiriași. Aceste practici nu sunt formal reglementate, dar devin normative, producând forme subtile de excludere și violență simbolică.
Așa că în acest context, găsirea unei locuințe nu mai apare ca o simplă tranzacție, ci ca un proces marcat de incertitudine și competiție. Temporalitatea și viteza în care se dau locuințele joacă un rol esențial, iar accesul devine dependent de capacitatea de a reacționa rapid într-un mediu volatil. Această presiune temporală reduce spațiul de negociere și împinge chiriașii spre a lua decizii în condiții de urgență, în care evaluarea critică a locuinței devine secundară în raport cu nevoia de stabilitate imediată. Accesul fiind condiționat nu doar de aceste filtre informale, ci și de costurile ridicate ale intrării pe piață; practica agențiilor imobiliare de a transfera comisionul către chiriași introduce o barieră economică suplimentară, care face ca simpla mutare să devină un efort financiar semnificativ. Situațiile în care chiriașii sunt nevoiți să plătească simultan chiria, garanția și comisionul agenției indică o formă foarte mare de capital inițial necesar pentru locuire. În acest sens, mobilitatea locativă nu este doar o chestiune de venit lunar, ci de acces la o formă de resurse financiare imediate.
„. Exact cum spui tu, pentru un trai decent, într-o perioadă a civilizației și umanității unde suntem acum, ideal ar fi să, da, într-adevăr, să nu ai sentimentul că tu, de fapt, muncești pentru chirie, știi? O lună întreagă tu nu muncești ca să te gândești la viața, la traiul tău sau la ce vrei să construiești mai departe sau să faci economii sau alte lucruri sau copii care, nu știu, fiecare își dorește, dacă are copii, să-și facă economii pentru viitorul lor ca să aibă anumite oportunități… Ce pot să zic? Da, senzații de nesiguranță, pentru că, da, asta este senzația de nesiguranță. Nesiguranța cumva de a avea locuință… Acoperiș deasupra capului, chiar dacă el este plătit.”
(F, deține un atelier artistic, 45)
„Alte probleme cu locul ăla, cam asta era principala, cu mucegaiul. Nu făcea față nici diffuser, nici nimic, nici soluțiile, deci săptămânal trebuia curățat și am dezvoltat și alergii din cauza asta. Dar nu aveau ce să facă, pentru că nu era izolat blocul, așa că nu e în control și erau termopane vechi, cred că prima generație, se făcea igrasie constant, deci ar fi trebuit schimbate toate. Cam asta era principala, cu mucegaiul. Nu făcea față nici diffuser, nici nimic, nici soluțiile, deci săptămânal trebuia curățat și am dezvoltat și alergii din cauza asta..”
( F, 30 de ani , lucreaza la o multinationala)
Creșterea economică a orașului este strâns legată de procese de valorizare imobiliară care reconfigurează accesul la locuire. Orașul devine atractiv pentru investiții și pentru forța de muncă, dar din ce în ce mai inaccesibil pentru o mare parte dintre locuitori care nu lucrează în domeniile cărora li se datorează această creștere. În acest mod, felul în care se formează configurația pieței de rentierism poate fi înțeles ca o redistribuire a riscurilor către chiriași, în care incertitudinea, costurile și responsabilitatea pentru găsirea unei locuințe sunt individualizate, în timp ce mecanismele de reglementare rămân limitate. În perspectiva epistemologiilor militante (Vincze, 2024), aceste experiențe nu reprezintă disfuncționalități punctuale, ci expresii ale unei structuri mai largi de inegalitate urbană, în care accesul la locuire este mediat de poziția socială și de capacitatea de a naviga un sistem opac și competitiv. În acest sens, nu asistăm doar la o creștere a prețurilor, ci la o reorganizare a spațiului urban în care locuirea este subordonată logicii investiționale (Petrovici, 2014).
Așadar, accesul la o locuință este deja filtrat și restrictiv, iar în acest sens, experiența de locuire dezvăluie o altă dimensiune a precarității, aceasta fiind una materială. Locuințele disponibile pe piață fiind adesea caracterizate de condiții sub standardul minim admisibil al unui trai decent – mucegai, izolație deficitară, instalații vechi sau costuri ridicate ale utilităților – care nu apar ca excepții, ci ca elemente recurente ale experienței locative. Aceste condiții nu afectează doar confortul propriu, ci intervin asupra corpului și vieții cotidiene. În acest caz, spațiul domestic nu mai funcționează ca loc de protecție, ci ca mediu care produce disconfort și vulnerabilitate, obligând locatarii să dezvolte strategii constante de gestionare a degradării.
Responsabilitatea pentru aceste probleme este frecvent difuză sau externalizată, fiind plasată fie pe seama infrastructurii clădirii, fie în afara controlului proprietarului. În acest fel, degradarea materială devine un lucru normalizat, iar lipsa intervenției este justificată structural. Chiriașii sunt astfel poziționați într-o relație în care trebuie să accepte condiții suboptime, în lipsa unor alternative accesibile din punct de vedere financiar.
Prin urmare, modul în care se produce această formă de externalizare a responsabilităților dinspre proprietar spre chiriaș nu trebuie să rămână un simplu concept abstract, ci o manifestare fizică a condițiilor de locuire sub un standard decent. Dacă ne uităm prin prisma culturii materiale domestice (Iancu, 2017), începe să se contureze aproape în mod evident ideea că condițiile materiale de trai din locuințe nu sunt un simplu fundal pasiv, ci elemente care au un rol activ în configurarea modului în care experiențele cotidiene sunt trăite. Spațiul domestic nu este niciodată complet stabil, ci este produs și menținut prin intervenții aproape constante asupra obiectelor din chirii.
„A refăcut instalația electrică, astfel încât să putem conecta în siguranță mai multe aparate mari în bucătărie. Mașina de spălat, cuptorul electric. A înlocuit… am cumpărat o plită cu gaz pentru deasupra cuptorului. În decurs de un an, am înlocuit-o cu o plită cu inducție. Cred că era ceva în neregulă, pentru că nu se poate găti cu o plită cu gaz. Apoi a apărut plita cu inducție, iar el a insistat să o cumpărăm. ….. Așa că ne-am înțeles cu proprietarul că vom investi mulți bani în renovarea lui și nu am plătit chirie timp de un an și jumătate sau doi ani, nu-mi amintesc exact”
– F, 47, jurnalistă,
Așadar, reparațiile devin mijloace prin care locatarii negociază temporar permanența unui spațiu de locuit, fără a avea o putere de a-și asigura siguranța pe termen lung. În mod similar, chiriașii nu doar ocupă un spațiu, ci sunt constrânși să îl gestioneze și să îl întrețină în absența unei responsabilități reale din partea proprietarilor. Astfel, degradarea materială nu este doar tolerată, ci este integrată în funcționarea pieței locative, fiind transferată ca responsabilitate asupra chiriașilor. În acest sens, condițiile precare de locuire nu pot fi reduse la disfuncționalități punctuale, ci trebuie înțelese ca parte a unei economii politice a locuirii, în care degradarea este produsă, distribuită și menținută sistematic; așadar, locuirea însăși devine un proces de gestionare al acestei degradări.
Din această perspectivă, experiențele descrise de chiriași nu pot fi înțelese izolat, ca efecte ale unor disfuncționalități punctuale ale pieței, ci trebuie plasate în contextul mai larg al transformării orașului într-un spațiu orientat spre acumulare. În acest sens, procesele descrise anterior – dificultatea accesului, degradarea materială și insecuritatea locativă – pot fi înțelese ca efecte ale unei economii urbane în care locuința funcționează în primul rând ca activ financiar și abia secundar ca spațiu de locuire și reproducere a forței de muncă.
„Și atunci tot ce face să merite să locuiești în Cluj — oferta culturală, forfota, multilingvismul… Cei care țin în viață acest sector, precum și cei din ospitalitate, nu prea își pot permite nivelul chiriilor clujene. Dacă, printr-un amestec de noroc și chin, și-au cumpărat o locuință, atunci da, pot rezista. Dar la nivelul actual al chiriilor, cred că Clujul își va distruge propriul sector cultural”
F, 47, jurnalistă
În acest sens, locuirea nu mai apare ca un drept sau ca o infrastructură stabilă a vieții cotidiene, ci ca un câmp de negociere continuă, în care stabilitatea este mereu temporară, iar siguranța devine un privilegiu. Orașul nu exclude neapărat, ci include diferențiat, producând forme de locuire în care precaritatea este normalizată și interiorizată ca parte a experienței urbane. Astfel, ceea ce pare la prima vedere o criză a locuirii se conturează, de fapt, ca o formă de organizare a acesteia, în care accesul la oraș este mediat nu doar de piață, ci de capacitatea indivizilor de a gestiona incertitudinea, degradarea și instabilitatea pe termen lung. Însă, în același timp, aceste dinamici riscă să afecteze categoriile care susțin imaginea orașului ca pol de dezvoltare. Studenții și persoanele care lucrează în industrii cu un grad de specializare ridicat se confruntă din ce în ce mai mult cu imposibilitatea de a susține costurile locuirii, fiind împinși fie spre periferii, fie spre părăsirea orașului. În aceste condiții, atractivitatea poate să scadă nu doar din cauza costurilor ridicate, ci și din lipsa unor condiții de locuire accesibile. Astfel, modelul de dezvoltare care susține creșterea economică riscă să submineze chiar baza socială care îl face posibil, transformând accesul la oraș într-un privilegiu din ce în ce mai restrictiv.
Bibliografie
Banerjee, B. (2008). Necrocapitalism. Organization Studies, 29(12), 1541–1563. https://doi.org/10.1177/0170840607096386
Iancu, B., & Manolache, C. (2016). Locuirea în spații disputate: Case naționalizate, retrocedări și evacuări în București. În De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan (pp. 144–159). Pro Universitaria.
Petrovici, N. (2014, September 30). Industrii creative sau cum ne pierdem locuințele din orașe. CriticAtac.
Vincze, E. (2024). Epistemologii militante: Zece ani de activism și cercetare angajată pentru dreptate locativă. București: frACTalia.
30.03.2026.
