„Ce fel de calitate a vieții este aceea care înseamnă să lucrezi 10-12 ore pe zi ca să poți supraviețui după ce îți plătești ratele imobiliare sau chiria la proprietar?”

Naționalismul epocii lui Funar a fost înlocuit de consumerism, iar competiția etnică de un concurs în care oamenii sunt chemați să dovedească că pot să câștige suficient de mult ca să merite să locuiască în orașul Cluj. În acest sens aș spune că regimul Boc a dus la perfecțiune guvernarea neoliberală, deci dacă asta este idealul cuiva, s-ar susține că el este de mare succes. În plus, echipa lui Boc a învățat să integreze în discursul său opiniile formulate de diverse inițiative civice.

Lipsa de locuințe sociale și a investițiilor publice în locuințe publice este un instrument prin care statul susține activ capitalul în domeniul imobiliarelor. Miezul crizei locuirii în Cluj este accesibilitatea financiară redusă a locuințelor produse de o dezvoltare imobiliară nereglementată în condițiile de-investirii în locuințe publice.

Cei din urmă nu sunt pur și simplu uitați, cum spuneți, de goana spre dezvoltare, ci ei sunt creați de modelul creșterii economice bazate pe maximizarea profitului în toate domeniile, inclusiv al locuirii. Acesta este un model susținut de stat și de diverse politici urbanistice ale administrațiilor locale, mai ales ale orașelor cum este Clujul care și-au propus să câștige competiția pentru atragerea investițiilor de capital imobiliar, iar câștigarea acestui concurs a rezultat într-un oraș în care aerul investițional sufocă locuirea sustenabilă.

De ce ar fi locuirea publică o rușine? De ce ar fi o mândrie faptul că plătești peste jumătate din veniturile tale pe locuință? De ce ar fi realizarea de locuințe sociale o slăbiciune a statului? De ce ar fi un mare succes faptul că am ajuns să nu mai putem nici măcar concepe că locuințele se pot construi și fără profit, plătind pentru costurile sale de producție nu și pentru, să zicem, un profit de 30% în buzunarul dezvoltatorilor? De ce nu ar fi bine să existe chirii sociale accesibile ca preț? De ce doar chiria care aduce un randament de 6-7% pentru proprietar este o formă respectabilă de locuire în chirie?

Sunteți o activistă civică care a urmărit de mulți ani activitatea autorităților locale din Cluj. Cum evaluați prestația administrației Boc? Se ridică aceasta la înălțimea așteptărilor cetățenilor? Cât de mult credeți că a beneficiat de pe urma comparației cu „epoca Funar”?[1]

Am urmărit activitatea autorităților locale din Cluj și în perioada anilor 1990, când mi-am scris doctoratul despre antropologia politicilor identitare naționaliste. Epoca Funar mi-a oferit un exemplu perfect pentru a înțelege revigorarea naționalismului în relația dintre românii și maghiarii din oraș în contextul transformărilor capitaliste. Această relație s-a articulat într-o luptă pentru supremație culturală și economică cu tradiții seculare în orașul nostru, din când în când explicită, alteori pusă în paranteză. În anii 1990, în timp ce politica simbolică de reocupare a spațiilor și instituțiilor publice în termeni etno-culturali a oferit niște spectacole inedite, în Cluj s-a mai desfășurat și jocul piramidal Caritas și a început să se formeze burghezia locală, de exemplu în jurul Băncii Transilvania, dar și de pe urma privatizării fostelor fabrici de stat. Vechea clasă muncitoare a fost transformată într-o populație surplus, de care noua economie nu mai avea nevoie, iar naționalismul a încercat să canalizeze eventualele revolte față de această stare de fapt în alte direcții decât cele economice, în timp ce a și blocat pătrunderea masivă a investitorilor străini în oraș.

După 14 ani, când orașul a început să iasă din criza generată de transformările începute din anii 1990, promisiunea lui Emil Boc, și a celor care i-au susținut ascensiunea, a fost să pună capăt epocii Funar, deci, da, comparația a contat mult la început. Și cum nu există nici de atunci propuneri alternative noi pentru administrația publică locală, ea a continuat să conteze. Astfel încât, dacă îți exprimi nemulțumirile față de efectele negative ale dezvoltării Clujului din ultimii 20 de ani, foarte ușor ești stigmatizat ca fiind ceaușist sau funarist și apoi invitat să pleci din oraș dacă nu îți place. De la mijlocul anilor 2000, începuturile regimului lui Boc, în Cluj a debutat o perioadă în care liberalii promiteau UDMR-ului o alianță politică locală favorabilă, deci naționalismul explicit a făcut câțiva pași înapoi spre spatele scenei politice. Iar economic vorbind, într-un context național tot mai deschis față de investițiile străine, orașul a început să se lanseze pe calea liberalizării investițiilor de capital. Regimul Boc a adoptat și perfecționat un discurs pro-occidental, preluând pe parcurs toate inovațiile înscrise în viziunile neoliberale ale guvernanței urbane, precum oraș competitiv, oraș magnet, Silicon Valley al României, oraș smart, orașul calității vieții, orașul capitalelor europene, sau orașul festivalurilor atractive pentru turiști. Naționalismul a fost înlocuit de consumerism, iar competiția etnică de un concurs în care oamenii sunt chemați să dovedească că pot să câștige suficient de mult ca să merite să locuiască în orașul Cluj.

În acest sens aș spune că regimul Boc a dus la perfecțiune guvernarea neoliberală, deci dacă asta este idealul cuiva, s-ar susține că el este de mare succes. În plus, echipa lui Boc a învățat să integreze în discursul său opiniile formulate de diverse inițiative civice. Nu doar solicitările organizațiilor neguvernamentale care beneficiază de finanțări de la primărie, ci a început să mimeze că ar conta pentru ea și criticile venite dinspre activiști independenți. Guvernarea locală și-a perfecționat capacitatea de a dialoga fără a schimba nimic din deciziile sale luate sub influența unei coaliții de creștere interesate de ele, a apropriat practica participării cetățenești fără ca aceasta să conteze în fapt în definirea priorităților bugetului local, și a ajuns chiar, prin experții Băncii Mondiale care au elaborat SIDU 2030, să recunoască retoric că în oraș este nevoie de mai multe locuințe sociale fără însă a avea un plan multianual finanțat cu acest scop.

În loc de un da sau nu la întrebarea Dvoastră privind ridicarea administrației Boc la așteptările cetățenilor, mai degrabă aș re-cizela-o. Căci nu ne putem referi la cetățeni sau oameni în general, trebuie să observăm cine sunt favorizați și cine sunt dezavantajați de o astfel de dezvoltare urbană pusă în slujba profitului privat. Când vorbim despre asta, trebuie să ne referim la inegalități de clasă; sau la categorii sociale care au proprietăți rezidențiale pe care le închiriază versus oamenii nevoiți să locuiască în chirie privată pentru că nu au proprietăți și pentru că în oraș nu există locuințe sociale publice; sau la investitori și dezvoltatori imobiliari care produc locuințe într-un fel care să le aducă cât mai mare profit posibil și cei care cumpără aceste locuințe ca investiție versus oamenii care sunt nevoiți să cumpere la prețurile existente eventual îndatorându-se pe viață la bănci.

Principala dumneavoastră preocupare în mediul civic este problema locuirii. Cât de acută este ea în Cluj, un oraș cu pretenții, unde circulă mulți bani, despre care primarul susține că este campion la creștere economică în Europa? Au fost „uitați” mulți oameni vulnerabili în această goană spre dezvoltare?

Activismul meu civico-politic pentru dreptate locativă a început de la revolta față de o evacuare în grup în decembrie 2010 și mutarea persoanelor evacuate în proximitatea rampelor de deșeuri din Pata Rât. Victimele acestor intervenții ale primăriei fiind persoane de etnie romă, indignarea mea inițială a fost formulată în termenii anti-rasismului. Apoi, căutând în continuare explicații la de ce s-a putut întâmpla asta, am extins analizele care au stat la baza militantismului nostru din cadrul mișcării Căși sociale ACUM!, către problematica lipsei acute de locuințe sociale publice.

Am interogat politica locuirii de după 1990, cea bazată pe privatizarea vechiului fond locativ de stat și retragerea statului din producția de locuințe, mergând de la nivel local, spre nivelul național și de acolo la cel european, observând cum a devenit predominat și la noi acest trend al capitalismului global financializat. Înțelegând legăturile între politica locuirii și sistemul politic mai larg, am început apoi să îmi pun întrebări legate despre cum noua politică a locuirii de după 1990 slujește interesele economice ale capitaliștilor care investesc în producția de locuințe și fac profit din speculațiile de pe piața imobiliară și cea financiară conectată la ea.

Mi-a devenit foarte clar, deci, că lipsa de locuințe sociale și a investițiilor publice în locuințe publice este un instrument prin care statul susține activ capitalul în domeniul imobiliarelor. Acest lucru s-a văzut și în cazul evacuării despre care am amintit. Vechile locuințe de stat de pe fosta stradă Coastei (căci, pe lângă barăcile construite fără autorizație, existau și aceste apartamente acolo) au fost demolate pentru că zona aceea din apropierea pieței Mărăști a început să aibă o valoare imobiliară semnificativă. Prin demolare și evacuare, primăria a contribuit la curățirea zonei și creșterea prețului la terenuri și locuințe în zonă. Cazul este ilustrativ pentru toată politica urbană a administrației lui Boc, și, evident, este patetic cum se încearcă să se susțină că pe atunci nu el era primarul, ci colegul său de partid ulterior condamnat la închisoare pentru luare de mită. Boc a fost într-adevăr, premier pe atunci, dar să ne amintim că a fost premierul unei administrații centrale care a decis să facă totul ca sintagma băsesciană „statul social a murit” să devină realitate. Măsurile de austeritate pe care le-a impus la nivelul întregii țări, au mers perfect împreună cu politicile locale care și-au propus să scape prin diverse mijloace de persoanele care nu sunt utile pe piața mobiliară, de exemplu prin lipsa investițiilor în locuințe publice.

Miezul crizei locuirii în Cluj este accesibilitatea financiară redusă a locuințelor produse de o dezvoltare imobiliară nereglementată în condițiile de-investirii în locuințe publice. Comparația pe care susținătorii pieței imobiliare o fac între creșterea venitului mediu la Cluj și creșterea prețurilor la locuințe este una menită să ascundă această problemă, susținând că accesibilitatea locuințelor a crescut. Ceea ce este foarte absurd nu doar pentru că, de fapt, nu știm câte persoane au venituri la nivelul venitului mediu, deci pentru cine și câți ar fi valabilă afirmația aceasta. Ci și dacă comparăm venitul mediu net clujean de 5525 lei (vezi http://statisticiromania.ro/clasamente) cu prețul mediu al unei chirii în Cluj-Napoca de 669 euro pentru o suprafață medie de 65 mp (vezi https://www.blitz.ro/cluj-napoca/inchirieri-apartamente/preturi), și observăm că peste 70% din acel venit se duce pe chirie. Sau dacă calculăm de câte salarii de 5525 lei net/ lună ar fi nevoie ca să se cumpere o locuință de 50 mp, de exemplu, la prețul mediu de 2570 euro/mp la apartamentele din Cluj (vezi https://www.imobiliare.ro/indicele-imobiliare-ro/cluj-napoca). Calculele ne arată 115 luni, adică dacă dintr-un venit mediu clujean timp de aproape 10 ani nu s-ar cheltui pe nimic altceva (absurditate care nu există), s-ar poate achiziționa o astfel de locuință din acest venit. Din starea aceasta, a inaccesibilității financiare, decurg soluții ale locuirii care înseamnă aglomerarea în comunele din jurul municipiului Cluj-Napoca, sau supraaglomerarea în locuințe mici în oraș. Deci aici nu mai vorbim despre romii sărăciți care locuiesc în Pata Rât, sau despre cei cu veniturile la nivelul venitului minim pe economie (de circa 1900 lei net/ lună), ci despre toți oamenii din Cluj ale căror muncă este exploatată în așa fel încât ei nu au resurse financiare să plătească prețurile exorbitante de pe piața de locuințe sau a locuirii în general, care include și costurile utilităților. Cei din urmă nu sunt pur și simplu uitați, cum spuneți, de goana spre dezvoltare, ci ei sunt creați de modelul creșterii economice bazate pe maximizarea profitului în toate domeniile, inclusiv al locuirii. Acesta este un model susținut de stat și de diverse politici urbanistice ale administrațiilor locale, mai ales ale orașelor cum este Clujul care și-au propus să câștige competiția pentru atragerea investițiilor de capital imobiliar, iar câștigarea acestui concurs a rezultat într-un oraș în care aerul investițional sufocă locuirea sustenabilă.

Care este situația actuală a romilor de la Pata Rât? Sunt suficiente proiectele făcute de ONG-uri și cele realizate de autorități cu fonduri europene pentru a rezolva situația lor sau ar trebui niște măsuri mai ample pentru a schimba radical soarta acestor oameni? Ce soluții există?

Crearea Pata Râtului ca zonă rezidențială este o responsabilitate a primăriei. Am arătat de mai multe ori, că această responsabilitate a fost una directă și explicită în cazul romilor evacuați de pe str. Coastei și mutarea lor forțată în casele modulare pe care primăria le-a construit în 2010 la o distanță de sub 1000 de metri de vechea groapă de gunoi, și față de care ulterior, în 2015, a autorizat amplasarea, la aceeași distanță, a celor două rampe temporare de deșeuri. În cazul așezării informale de pe str. Cantonului (actuala Calea Dezmirului), responsabilitatea primăriei este indirectă și s-a manifestat în direcționarea către acea zonă a mai multor familii rome evacuate din oraș spre finalul anilor 1990, acceptarea amplasării acolo a vreo 60 de căsuțe din partea unor organizații umanitare, și în acceptul tacit sau explicit de către primărie al edificării unor barăci în regim propriu. Toate astea s-au întâmplat acolo sub egida unei soluții așa-numite temporare care s-a permanentizat. În cazul vechii colonii Dallas, complicitatea primăriei este tacită. Locuitorii care s-au așezat acolo în mod voluntar, fiind susținuți după 1990 de către o fundație olandeză, au făcut acest lucru de așa-zisă bună voie, sau, mai precis, constrânși fiind de căutarea unei surse de venit (pe care l-au găsit prin munca de pe rampele de deșeuri) și a unor condiții de locuit ieftine, chiar dacă precare și în mediu toxic la îmbunătățirea cărora primăria nu a contribuit cu nimic. Cei interesați pot să caute informații despre aceste procese în cartea noastră din 2016 intitulată Pata (https://www.academia.edu/37061836/Pata_Cluj_EFES_2016), sau în broșura expoziției din aprilie 2022, Comunități rome din Pata Rât și activismul antirasist pentru dreptate locativă din Cluj (https://casisocialeacum.ro/archives/7082/comunitati-rome-din-pata-rat-si-activismul-antirasist-pentru-dreptate-locativa-2/).

Accentuând responsabilitatea politică a administrației publice locale în acest sens, noi considerăm că Primăria și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca ar fi trebuit să soluționeze problema aceasta la a cărei apariție și evoluție a contribuit din plin timp de trei decenii. Dacă într-adevăr voia să își asume responsabilitatea față de oamenii de acolo ca fiind membrii ai comunității clujene, fiind vorba de 350 de familii, în toți acești ani ar fi putut să aloce anual un număr stabil de locuințe sociale din fondul său propriu din oraș cu acest scop. Dacă făcea asta pe baza unui plan, de exemplu anual pentru 30 de familii, în 10-15 ani putea să mute toți oamenii din mediul toxic în condiții adecvate, și să declare în mod credibil că nu mai este responsabil de moartea socială și biologică, și nici de stigmatizarea culturală datorată locuirii în Pata Rât.

Un astfel de plan multianual, măcar din 2014 încoace, când în capitolul Clujul Incluziv al Strategiei de dezvoltare a orașului adoptat atunci, la a cărei elaborare și eu am participat, ar fi putut să asigure o bună parte până acum a relocării în locuințe sociale din oraș (urmărind principiul locuirea înainte de toate) și să susțină toate familiile nevoiașe (relocate sau nu) prin diverse servicii sociale, educaționale, medicale croite pe cazurile individuale atât timp cât este nevoie. Asta este modelul housing first practicat în multe țări față de persoanele fără adăpost. Pentru că locuitorii din Pata Rât pot fi considerate persoane fără adăpost, deoarece locuiesc în locuințe inadecvate amplasate în mediu toxic, majoritatea dintre ele informale, fără acte, care nu le asigură legalitatea și siguranța existenței. Asta ar fi însemnat că primăria, precum spune, nu lasă pe nimeni în urmă.

În loc de asta, însă, primăria Clujului a preferat să externalizeze problema și soluționarea ei, dinspre instituția administrativ-teritorială a orașului către asociația non-profit ADI ZMC, dinspre bugetul local către fondurile norvegiene, dinspre fondul municipal de locuințe sociale în mare parte către locuințe din comunele din jurul orașului aflate în proprietatea ADI ZMC, făcând saltul de la housing first la un sistem de atribuire de locuințe bazat pe evaluarea capabilității romilor de a se muta în locuințe decente. De ce a făcut asta? Poate tocmai ca să nu piardă voturi din partea altora, să nu cheltuie buget public și să nu își folosească propriul fond locativ cu acest scop? Și, dacă este așa, de ce altceva a dat dovadă decât de un rasism instituțional, în timp ce, acolo unde trebuia, la donatori, finanțatori, în fața Comisiei Europene, declară că iată, a soluționat problema Pata Râtului, câștigând capital politic. Guvernare smart, ai putea spune ironic, de o inteligență politică care a reușit să îl mențină pe Boc și anturajul său la putere timp de 20 de ani.

Credeți că se pot integra în comunitate persoanele cărora li se oferă locuințe sociale, ținând cont de faptul că, de multe ori, nici persoanele din vecinătate nu doresc să existe astfel de oameni în blocurile lor? De unde pot fi obținute mai multe astfel de locuințe sociale?

Întrebarea aceasta reflectă duplicitatea politicii primăriei în materie de urbanism. Dacă este nevoie să construiască locuințe sociale, nu le construiește dacă se autosesizează că cei din jur nu ar accepta acest lucru (vezi vechiul proiect de la începutul anilor 2010 de pe str. Sighișoarei). În schimb, dacă este nevoie să intervină în favoarea unor vechi locatari care nu își doresc să aibă turnuri de 10-20 de etaje în jurul lor, sau celor care spun că nu este nevoie de câte un mall pe fiecare fostă platformă industrială, primăria nu mai acționează în favoarea acestora.

Și ce înseamnă „astfel de oameni”, până la urmă? Legea locuinței spune că toate persoanele care au venituri sub venitul mediu pe economie și nu dețin în momentul de față și nu au deținut și vândut o locuință proprietate personală după 1990, sunt eligibile la locuințe sociale. Cine poate afirma fără să fie vinovat de manipulare și rea credință că toți cei care câștigă sub venitul mediu sunt „astfel de oameni”, de care „alte feluri de oameni” (merituoși? civilizați? ) ar trebui să se teamă dintr-un motiv sau altul.

Dincolo de asta, să ne gândim, cine este vinovat că există „astfel de oameni”, care nu au resurse financiare ca să plătească pentru costurile exorbitante de pe piața de locuințe din Cluj. Sunt de vină ei, oamenii, care sunt exploatați de angajatori, lăsați fiind cu niște salarii din care nu pot să plătească chiriile nerușinate cerute de proprietarii de locuințe și nici măcar nu sunt eligibili pentru credite imobiliar-bancare? Sau vinovați sunt angajatorii, exploatatorii forței de muncă? Și cei care stabilesc acele chirii și prețuri astronomice, deci proprietarii care exploatează nevoia de locuire a oamenilor?

De aceea, noi refuzăm categoric astfel de abordări. Ele contribuie la întărirea prejudecăților față de oamenii care au nevoie de locuințe sociale și față de locuințe sociale în general, deci a stigmatizării acestora. Stigmatizarea aceasta este și ea un factor al descurajării solicitării de locuințe sociale de către cei mulți îndreptățiți și o justificare din partea autorităților de a nu se face suficiente locuințe sociale. Noi susținem că locuințele sociale sunt o soluție la criza locuirii care îi afectează, încă odată, nu doar pe cei cu veniturile cele mai mici, sau pe cei săraci, ci și, să zicem așa, folosind un termen mai onorabil pentru opinia publică de azi, clasa de mijloc care câștigă sub sau la nivelul venitului mediu pe economie.

Chemăm toți clujenii să se gândească la aceste întrebări. Desigur, dezvoltatorii și rentierii de locuințe vor răspunde altfel la ele față de cum vor răspunde cei care cumpără sau închiriază fiind constrânși să accepte aceste prețuri de neplătit datorate profiturilor umflate. Primăria orașului decide zi-de-zi și va trebui să decidă și de acum încolo, după alegerile din 2024, ce fel de oraș își dorește. Unul dedicat dezvoltatorilor și proprietarilor de locuințe care fac averi din închirieri? Sau unul dedicat celor care iau în serios apelul decidenților politici de a veni, a studia, a munci și a locui în acest oraș? De ce este asta o alegere? De ce nu se poate și-și? Pentru că, precum spun reprezentanții primăriei de azi, nu poți să mulțumești pe toată lumea. Pentru că orice fel de colaborare între sectorul privat și administrația publică ar fi existat în ultimele decenii, acestea au însemnat sacrificarea intereselor publice pe altarul profitului privat. Este timpul să se încerce și altceva. Este timpul să ne luăm orașul înapoi, și în acest sens, precum am transmis cu ocazia protestului nostru din 17 decembrie 2023 (vezi informații aici, https://www.facebook.com/events/257925793967407).

Dacă am ajunge în faza în care se recunoaște nevoia de creștere semnificativă a fondului de locuințe sociale publice, sigur se vor găsi soluții pentru a răspunde la ea. Ele se pot produce ca obiective de interes public, prin construcții noi (dacă este nevoie, primăria poate expropria terenuri cu acest scop), sau prin renovarea și re-funcționalizarea unor clădiri publice care stau goale sau deocamdată sunt lăsate în paragină, sau prin exproprierea unui procent din locuințele noi create de dezvoltatorii imobiliari (exproprierea întâmplându-se prin despăgubiri, dar nu la prețul pieței), dar și exproprierea unor clădiri private abandonate/vacante de mai mult de cinci ani în așteptarea creșterii speculative a prețurilor.

Cum vedeți relația primăriei cu dezvoltatorii imobiliari? Ce considerați că ar trebui să se schimbe în domeniul urbanismului clujean?

Dezvoltarea fondului locativ din Cluj-Napoca după 1990, și mai ales după 2000, a fost fundamentată pe o politică a locuirii bazată pe dezvoltarea imobiliară pentru profit și reducerea dramatică a fondului de locuințe sociale publice, ambii fiind factori constitutivi ai transformării locuinței în marfă și în obiect de investiție. Tocmai asta a creat problema accesibilității financiare reduse a locuințelor, o problemă acută în orașul nostru. Conform evidențelor primăriei din 2020, după 1990 în oraș au fost create prin construcție sau renovări numai 460 de locuințe sociale, iar în 2020 municipalitatea a mai deținut doar 751 unități locative din vechiul fond de stat și 117 locuințe ANL care încă nu fusese vândute, precum și 34 de locuințe de serviciu și 14 locuințe de necesitate. În 2010, au fost depuse la primăria municipiului Cluj-Napoca peste 3000 de cereri de locuințe sociale, dar numărul acestora s-a redus în timp, pentru că cei care aveau nevoie au fost descurajați să mai solicite prin procedurile birocratice tot mai stufoase și prin numărul foarte redus de repartizări efective. Pentru ca această problemă să se soluționeze, este nevoie de urgență de reglementări urbanistice și financiare ale dezvoltării imobiliare și de creare de locuințe publice într-un număr semnificativ. Noi considerăm că procentul semnificativ este de 50% din totalul numărului de locuințe, deoarece paritatea public-privat ar face ca stocul public să aibă efecte și asupra prețurilor de pe piața de locuințe și nu ar avea doar efecte benefice doar pentru chiriașii publici.

În cartea noastră din 2020, Locuirea în Cluj-Napoca. Fondul locativ, dezvoltare imobiliară și evacuări (accesibilă aici: https://casisocialeacum.ro/archives/5300/locuirea-in-cluj-napoca-fondul-locativ-dezvoltare-imobiliara-si-evacuari/), am descris mai multe aspecte ale dezvoltării imobiliare în oraș și împrejurimile sale. Am arătat, de exemplu, că cel puțin până la intrarea în vigoare a Planului Urbanistic General din 2014, intravilanul orașului a crescut de la 3978 hectare în 1977, la 6470 hectare în 2000 și 10472 de hectare în 2016, deci dezvoltarea imobiliară a fost încurajată de primărie prin această tendință. Asta s-a întâmplat fără vreo condiționare din partea municipalității, deci fiecare dezvoltator putea să construiască pe parcela sa ce dorea, fără să se asigure că există drumuri sau conexiuni la utilități sau fără să fie obligat să contribuie la crearea unei infrastructuri sociale (de exemplu grădinițe și școli).

După 2016, în Cluj-Napoca se observă un boom al dezvoltării imobiliare cu funcțiuni mixte pe fostele platforme industriale, argumentele acestui trend fiind și de ordin ecologic, de scoaterea din perimetrul orașului a fabricilor și de regenerare a zonelor gri sau maro, începând cu cele peri-centrale (Fabrica de Bere, Napochim, Flacăra, Abator, Fabrica de Mezeluri, Someșul) până la cele pe lângă calea ferată (Tehnofrig, Libertatea, platforma TDS) și cele înspre nordul orașului (Feleacul, Sanex, Porțelanul, Fabrica de Cărămidă, Carbochim). Între aceste perioade, au mai apărut blocuri realizate de către dezvoltatori în zone de case familiale vechi, sau între vechile blocuri socialiste în cartiere consolidate. Pe lângă vechile platforme industriale, Planul Urbanistic General din 2014 a definit mai multe zone din diverse părți ale orașului drept susceptibile pentru restructurare urbană (de exemplu străzile din jurul Parcului Feroviarilor, Decebal, Traian, Gheorgheni/Brâncuși, sau Tăietura Turcului), unde se așteaptă și se realizează dispariția vechilor case și apariția unor noi ansambluri de turnuri. Oriunde s-ar întâmpla, modelul de regenerare urbană fără reglementare duce la creșterea prețurilor de imobiliare. În perioada imediat dinainte de criza din 2008, în timpul crizei și în anii afectați de politicile de austeritate, construcția de noi locuințe în cinci comune din jurul orașului (Apahida, Baciu, Floești, Chinteni și Gilău) a depășit-o cu mult pe cea din Cluj-Napoca. Deci, și dezvoltarea imobiliară din zona metropolitană (deservind populația cu venituri mai modeste, dar care lucrează pentru oraș) s-a pus în slujba creșterii economice din oraș, de care beneficiază și se bucură doar cei cu venituri foarte mari.

Fără astfel de reglementări urbanistice prin PUG-uri care, în paralel, întotdeauna au lăsat mai multe portițe necondiționate pentru dezvoltatori, și fără de-reglementarea construcțiilor care se facilitează prin Planuri Urbanistice Zonale ce schimbă destinații sau regimuri de înălțime sau îndesare prevăzute de PUG, investițiile în dezvoltarea imobiliară nu s-ar fi putut întâmpla așa cum s-au întâmplat: haotice, eclectice, puse în slujba acumulării de capital, rezultând în supraaglomerarea traficului și pierderea din vedere a intereselor publice. Rolul statului în susținerea dezvoltării imobiliare a fost important și în alte sensuri, de exemplu prin Programul guvernamental Prima Casă (inițiat de Boc ca premier în 2009) care a sprijinit domeniul construcțiilor și creditelor imobiliar-bancare în timp de criză. În timp, noile construcții private din Cluj au început a nu se mai face doar pentru a răspunde la nevoia de locuire a celor care lucrează în oraș. Ele creează tot mai mult ofertă pentru cererea din partea persoanelor fizice și juridice de a cumpăra locuințe ca o formă de investiție, în condițiile în care s-a adeverit că investițiile în imobiliare au randamente mai bune și sunt mai sigure decât investițiile în alte domenii, chiar dacă domeniul trece prin cicluri imobiliare ce au și faze de crize.

Ce reguli ar trebui respectate în noile zone rezidențiale ale orașului, fie că sunt ridicate de la zero sau sunt arii de regenerare urbană, cum sunt cartierul Sopor, zona industrială de nord lângă Someș, partea din sud de lângă centură – Borhanci și Becaș?

Mă gândesc că în toate aceste cazuri, ele fiind oarecum ultimele teritorii unde se poate construi fără demolarea mediului construit vechi, ar trebui îmbinate reguli urbanistice privind utilizarea terenurilor, cu reguli fiscale privind taxarea dezvoltatorilor și investitorilor imobiliari dar și a băncilor care fac profit din credite imobiliare, precum și norme cu privire la producția de locuințe sociale publice.

Dacă mă întrebați pe mine, eu susțin că 25% din ce se construiește în noile cartiere, ar trebui să fie astfel de locuințe date în chirie la prețuri accesibile, astfel încât chiria să nu depășească 10% din venituri. Infrastructura socială, de asemenea, ar trebui să se asigure în aceste noi cartiere, ca ele să nu devină niște dormitoare fără servicii de toate felurile. Încă odată, nu este nevoie de mall-uri din care proprietarul gigant din spate extrage profit prin închirierea spațiilor comerciale la alți proprietari-vânzători creând etaje peste etaje unde, la fiecare, consumatorul final trebuie să plătească profitul tuturor. Magazinele mici, proprietarii mici pot răspunde foarte bine la nevoile de diverse bunuri și servicii ale locuitorilor unor cartiere. Mai departe, este nevoie, desigur, de parcuri și terenuri pentru sport, de spații de socializare, de cluburi unde petrecerea timpului liber nu neapărat implică costuri mari de consum, sau spații oferite gratuit pentru activități culturale independente. S-ar putea amplasa în aceste cartiere și cămine publice studențești.

Este Clujul un oraș unde oamenii sunt pe primul loc, așa cum afirmă Emil Boc? Îl credeți când spune că vrea „cartiere de 15 minute”? Se poate realiza un echilibru între mall-uri, clădiri de birouri și mașini, pe de o parte, și clădiri la scară umană, trotuare accesibile pentru pietoni și cărucioare, piste pentru bicicliști și spații verzi generoase, pe de altă parte?

Observând dezvoltarea urbană din Cluj și evoluțiile situației locuirii în oraș, cel puțin din 2018 încoace, unul din mesajele mișcării Căși sociale ACUM! a fost acesta: „Oraș de locuit, nu pentru profit!” La un moment dat, am văzut că ideea a intrat printre sloganele primarului, și el a început să vorbească despre oameni sugerând că nu poate fi totul doar despre profit, dar a făcut mult prea puțin în acest sens. Nu are planuri semnificative de realizare de locuințe sociale (cu care să se apropie măcar de proiectul din vechiul Oser din 2008), și nu urmărește încheierea unor parteneriate cu dezvoltatorii prin care municipalitatea să preia în proprietatea sa un număr de locuințe din stocul creat de dezvoltatori (pe care în 2007-2008 le-a dovedit că le-ar putea avea prin planurile privind cartierele Tineretului și Lombului, nerealizate însă).

În loc de astfel de intervenții, dezvoltarea imobiliară din Cluj facilitată de politicile de locuire și de urbanism ale administrației publice locale, pe lângă procese economice-financiare locale, naționale și globale, continuă să fie un exemplu al transformării unui oraș de provincie în cel mai scump oraș din România din punct de vedere imobiliar. Asta a fost așteptarea cetățenilor, precum ați întrebat la început, față de regimul Boc? Sau se simt oamenii a fi pe primul loc în acest context? La un recent sondaj realizat despre calitatea vieții în oraș, peste 70% dintre clujeni au afirmat că sunt nemulțumiți de locuirea în acest oraș. Deci regimul Boc nu are cum să susțină în continuare că a realizat un oraș pentru oameni sau un oraș al calității ridicate a vieții. Ce fel de calitate a vieții este aceea care înseamnă să lucrezi 10-12 ore pe zi ca să poți supraviețui după ce îți plătești ratele imobiliare sau chiria la proprietar? Sau în care poți să ajungi la o vechime de 20 de ani în ceea ce privește solicitarea de locuințe sociale, fără să-ți fi fost vreodată repartizată una?

Ce se face recent de către primărie, după ce orașul s-a sufocat deja de atâta trafic de la locuință la școala copilului și locul de muncă și înapoi, este să se ceară contribuția dezvoltatorilor la câte o grădiniță aici sau acolo. Se mai vorbește despre orașul de 15 minute, adică să ai tot de ceea ce este nevoie în cartierul tău (mall-urile nu sunt, precum am mai spus, printre aceste nevoi), care nu este o invenție locală, este un trend promovat la nivel global pentru a restrânge traficul și deplasările lungi ale orășenilor. Este un mod nou de a vorbi despre planificarea urbană înfăptuită în România în socialismul de stat, fără să se recunoască că s-a făcut ceva bine și în acel regim, în care blocurile de stat s-au planificat și construit împreună cu infrastructura urbană și socială mai largă din vecinătățile lor.

Mai nou, experții Băncii Mondiale îi sugerează primăriei să adopte o planificare smart, prin care să facă echilibru între interesele private și cele publice. Nu se spune, însă, ce ar însemna acest lucru în mod concret. Ar putea să însemne că s-ar pune în aplicare una dintre revendicările noastre?: 25% din fondul locativ realizat de dezvoltatorii imobiliari să se transfere în proprietatea municipalității și să fie închiriate la prețuri accesibile. Este o întrebare retorică, știu, dar cum altfel să împaci interesele profitului privat cu interesele publice în domeniul locuirii? Și dacă nu vrei să faci asta, atunci mai bine taci, și nu mai manipula locuitorii orașului cu noi și noi invenții aparent trendy, dar goale. Sigur, știm, propunerea planificării smart nu se gândește la așa ceva, în cel mai bun caz rămâne blocată la nivelul unor dorințe exprimate în întrebarea Dvoastră: clădiri la scară umană, trotuare accesibile pentru pietoni și cărucioare, piste pentru bicicliști și spații verzi generoase. Ca să răspund la această întrebare: nu, nu se poate realiza un echilibru între cele din urmă și mall-uri și clădiri de birouri (și, adaug eu, turnuri rezidențiale) în măsura în care acestea urmăresc maximalizarea profitului scos de pe fiecare centimetru de teren urban.

Este important să notez la final, că nu este vorba dacă îl credem sau nu pe cuvânt pe Boc. Asta pentru că în opțiunea pentru un anumit model de creștere nu este vorba despre un om sau altul, ci despre cum întruchipează anumite persoane ajunse în poziții de conducere idealurile societății în care trăim, respectiv idealurile celor care au acces la puterea economică și politică și simbolică și care dictează prioritățile. Alternativa, deci, după cei peste 30 de ani de transformări capitaliste, după regimul Funar și după regimul Boc, ar trebui să fie definită prin elaborarea unui cu totul alt model de dezvoltare urbană.

[1] Interviu cu Enikő Vincze realizat de Presalocală.com, 9 ianuarie 2024, https://www.presalocala.com/2024/01/09/eniko-vincze-ce-fel-de-calitate-a-vietii-este-aceea-care-inseamna-sa-lucrezi-10-12-ore-pe-zi-ca-sa-poti-supravietui-dupa-ce-iti-platesti-ratele-imobiliare-sau-chiria-la-proprietar/

Căși sociale acum!

„Ce fel de calitate a vieții este aceea care înseamnă să lucrezi 10-12 ore pe zi ca să poți supraviețui după ce îți plătești ratele imobiliare sau chiria la proprietar?”

Interviu realizat cu Enikő Vincze. Preluat de pe presalocala.com.