Am rugat mai mulți prieteni, cunoștințe, vecini să împărtășească ce presupun pentru ei costurile traiului în prezent, care e lupta lor zilnică, dar și care sunt așteptările lor, ce măsuri dezirabile ar propune.
Mai jos aveți ideile și realitatea lor.
de Paula Boarță
Din gândurile unei privilegiate
Scriu aceste rânduri din living-ul apartamentului de trei camere, open space, cu loc de parcare, două balcoane și vedere la pădure, cumpărat prin Programul Prima Casă - în vreme ce fiul meu de patru luni își face somnul de după-masă în dormitor, iar soțul lucrează de zor în birou. Îmi sunt alături cățelușa și țestoasa și, la o oarecare distanță, pițigoii ce se înfruptă toată iarna cu semințele de floarea soarelui din hrănitoarea de pe balconul cel mare.
Dar vai. „Cumpărat” e mult spus, deoarece cuvântul nu e potrivit situației noastre sau a majorității celor care fac parte din Program. Va fi cu adevărat „cumpărat” abia peste 23 de ani și 10 luni, când vom fi plătit toate ratele lunare, toate asigurările, toate cotizațiile către fondul de gestionare al Programului. Până atunci, deși poate părea altfel, suntem supușii jocului capitalist, asemenea altor persoane mai puțin privilegiate decât noi.
La 6 ani și două luni după ce am luat creditul, ratele sunt cu 100% mai mari ca la început, iar eu, deși am promovat de mai multe ori, cheltui același procent (semnificativ) din venituri cu achitarea lor. Nici nu mai zic, îmbătrânesc.
Ce îmi rămâne, deci, de făcut? Să muncesc neîntrerupt până la, cel puțin, 59 de ani, și să promovez cât de mult pot – sau să investesc într-o recalificare în IT, sperând că bula asta profesională magică nu se va sparge până ajung la pensie.
Dar, desigur, nu am de ce să mă plâng. După un deceniu petrecut în Cluj, locuind ba la cămin (o bună vreme cu încă șase colege în aceeași cameră), ba în chirii precare, ba, pe șest, într-un birou al cărui fotoliu extensibil îmi devenise pat, șansa de a prinde loc în Program a fost imposibil de ratat.
O șansă pe care am avut-o datorită, în primul rând, relației pe care am stabilit-o cu actualul soț prin căsătoria tradițională. Înșiși banii de avans (5% din valoarea apartamentului, marele avantaj al Programului), ne-au fost împrumutați pentru câteva luni și i-am putut returna ulterior, pentru că între timp primiserăm… darurile de la nuntă.
Dincolo de această alegere, am avut norocul ca până acum să fim sănătoși și capabili să lucrăm. Dacă doar unul din noi ar fi intrat în șomaj, situația financiară ar fi devenit aproape imposibil de gestionat.
Cea care mi-a propus să scriu aceste rânduri m-a rugat să vorbesc despre măsurile care cred eu că se pot lua pentru a îmbunătăți condițiile de trai, în general, și situația locativă, în mod particular, la Cluj. Ea știe că, pe lângă poziționarea mea la stânga, nu sunt radicală, iar opinia mea nu va fi de această natură. Da, poate că din prea multă durere am ajuns la această blazare, însă cel puțin deocamdată, rămân cu ea.
Știu prea bine cum e să nu ai unde să faci o baie sau să te retragi pentru o jumătate de oră după o zi epuizantă, sau să fii obligată să socializezi zâmbind când tot ce ai vrea este să te pui jos și să plângi în intimitate. Am avut, însă, noroc. Norocul meu au fost tinerețea, sănătatea, cinematografele și bibliotecile Clujului.
Prin urmare, iată: am ajuns să cred că o soluție potrivită pentru ameliorarea situației locative actuale din Cluj constă în acceptarea unei abordări de tip câștig-câștig: un anumit procent de locuințe din noile ansambluri rezidențiale să fie în mod obligatoriu locuințe sociale. Cât? Într-o primă fază, 5 la sută, crescând spre 10, apoi 20 în anii ce vin. Rezultatul ar fi o mai bună integrare a persoanelor eligibile ce provin din comunități defavorizate, eliberarea treptată a presiunii (desigur, justificate) asupra instituțiilor locale, dar și satisfacerea poftelor financiare ale jucătorilor din imobiliar. Fie că vrem, fie că nu, în Cluj s-a construit, se construiește și se va mai construi masiv – doar un exemplu: viitoarele proiecte imobiliare de pe locul fostelor platforme industriale din zona Gării. Iar cei ce dețin puterea politică vor să se construiască în continuare.
Cred că e foarte important să se lucreze cu criterii foarte bine definite – de exemplu, apartamentele sociale să nu difere în niciun fel (cel puțin până la stadiul de semi-finisat inclusiv), de celelalte apartamente din bloc. Scrierea de proiecte care să permită angajarea de personal calificat (experți) și semi-calificat (de exemplu, studenți la Sociologie și Construcții) pentru implementarea corectă a acestor măsuri va contribui major la exercitarea unui control real asupra jucătorilor implicați. Din experiența mea în mișcarea Salvați Roșia Montană (inclusiv ca observator la referendumul din Apuseni în decembrie 2012), am observat că, la nivel local, pot activa cu succes astfel de grupuri dedicate, suficient de puternice încât să facă posibil acest control.
Deasemenea, cred că viitoarele evacuări sunt imposibil de evitat, cel puțin pe termen mediu, deoarece presiunea intereselor din imobiliar asupra politicului este mult prea puternică. Ceea ce se poate obține este o coordonare a numărului de victime ale evacuărilor cu numărul de locuințe sociale nou alocate prin noile construcții (private și publice) – în paralel, desigur, cu măsuri de recuperare a decalajului din evacuările anterioare. În plus, consider că anumite tipuri de spații, precum bazele sportive, pot fi extinse sau reamenajate cu băi publice, spații de întâlnire cu acces liber, cantine și biblioteci. Cred că, într-o prima etapă, un astfel de demers ar fi mai ușor decât scrierea de la zero a unor proiecte dedicate, iar rezultatele ar fi rapide și de impact. Pentru zonele cu un număr ridicat de persoane care locuiesc în condiții improprii, sunt necesare, ca măsuri urgente, construcția de cantine și băi publice – cu accent mai mult pe calitatea logistică decât pe durabilitatea construcției în sine. Numărul actual al cantinelor publice unde se poate lua masa la un preț decent (aproximativ 20-25 de lei, meniul zilei) este foarte mic, spațiul și personalul redus (de unde și cozile ce ajung la zeci de persoane în jurul orelor 12-13), iar programul de lucru, mult prea scurt (în general, 11-16). Aceasta e o situație inacceptabilă, care poate și trebuie să se schimbe.
O altă sugestie este asigurarea asistenței birocratice pentru persoanele care doresc să aplice pentru locuințe sociale. Oricât de multă energie ar consuma, rolul ei este esențial pentru ca persoanele respective să aibă cu adevărat șansa de a primi locuințele atât de necesare pentru un trai decent. La facultate, studenții trebuie să facă practică pentru a strânge un număr semnificativ de credite. O idee de practică (din nou, pentru facultăți de tipul Sociologie și Administrație Publică) este chiar aceasta: susținerea birocratică a persoanelor care doresc să aplice pentru locuințe sociale și/sau să reziste evacuărilor ilegale.
Nu în ultimul rând, oricât de dur sună, cred că evitarea terminologiei de extremă stânga – practic, a pleca de la faptă și nu de la vorbă – ar ajuta mult în implementarea cu succes a ideilor celor ce susțin construirea de locuințe sociale și creșterea semnificativă a numărului de beneficiari. Am putea avea Gemeinde Sozialismus (în Viena, un sfert din populație trăiește în locuințe sociale) fără să îl numim așa – sau să începem să îl numim doar după ce devine o realitate, cu ale sale beneficii incontestabile. Da, o anume formă de populism se poartă acum la Cluj-Napoca, și nu e una de stânga, dar poate fi folosită în avantajul mișcărilor pro-locuire – de la scurte video-uri de promovare în autobuze, la discursuri în deschiderea evenimentelor de socializare din cartiere. Să nu uităm că în România se locuiește în spații supraaglomerate, dar că 98% dintre acestea sunt spații private – și, deși prima explicație e cea a numărului redus al locuințelor sociale, nu e vorba doar despre asta, ci și despre acel “ești om, dacă ai casa ta”. Bineînțeles, limitarea folosirii terminologiei radicale nu trebuie în niciun caz să înlocuiască fapta – acțiuni directe și în instanță, proteste, prezența în ședințele de consiliu local.
Da, pentru mine a durat ani de zile ca să ajung să am acea “a room of one’s own”, și o baie caldă atunci când îmi doresc. Dar nu le-am avut mereu. Dacă le-aș fi avut, atunci poate că acum aș fi altundeva sau, în orice caz, aș fi mai mulțumită de mine și mai vizibilă, deoarece încrederea în sine depinde, în cazul meu, direct proporțional de condițiile de locuire. Ceea ce îmi doresc e ca și alte persoane să aibă parte de această schimbare în bine – dar nu datorită norocului și compromisului, ci a respectului din partea legislatorului și al celor care implementează legea. Și, bineînțeles, al grupurilor de suport care fac posibilă legislația cea justă. Voi reveni, acum se trezește bebelușul.
D.P., 36 ani
Probabil e o părere destul de populară, dar să trăiesti în Cluj nu e ieftin. Dacă ar fi să scazi o chirie de 200 de euro, facturi de aproximativ 200 de lei și bani pentru mâncare dintr-un salariu minim pe economie, nu mai rămâi cu aproape nimic. Doar dacă lucrezi în IT, atunci le scazi pe cele de mai sus din foarte mult și rămâi cu ceva.
R.J., 30 de ani
Clujul bate cap în cap două ideologii majore: deschiderea și oportunitățile din vest contra sentimentul de proprietate întâlnit la nivel național. Da, Clujul este un oraș scump, însă oferă multă deschidere spre oportunități financiare și educative. Când eram student mi se părea că oferă tot ceea ce aș putea avea nevoie, însă, odată ce am devenit părinte am văzut neglijența față de tineretul familist: lipsa de spații verzi, de creșe și grădinițe este foarte mare, împingând acei studenți atrași cu ardoare pe perioada facultății în orașele natale din cauza costurilor de creștere a copiilor, sentiment care se accentuează din ce în ce mai mult, pe măsură ce recesiunea crește.
Aș mai adăuga faptul că chiriile sunt foarte mari, iar să ne luăm un apartament, nici nu am îndrăznit, având în vedere prețurile foarte mari și rata care s-a dublat în ultimul an. Trebuie să suporți toate aceste costuri ca să locuiești într-un oraș în care nivelul de poluare crește și cu 500% în decursul unei zile.
Ca soluții, propun să nu mai fie rezidența un criteriu la admiterea la creșă și grădiniță; ar putea fi, de exemplu o dovadă că locuiești aici, un contract de chirie sau contract de muncă la o firmă din Cluj.
În București este un One Time Payment la nașterea copilului, ar fi bine să existe și aici pentru că sigur ar ajuta banii respectivi.
Subvenție pentru copiii care nu au loc la grădinițele/creșele de stat pentru că e destul de scump la privat.
Mai multe spații verzi.
Limitarea traficului pe anumite zile/zone/tip de mașină.
Sortarea deșeurilor să fie obligatorie.”
D.L., 25 de ani, R.L., 27 de ani
Costul traiului în Cluj este destul de scump și poate fi redus la maxim evitând ieșitul în oraș și cheltuieli suplimentare, iar partea de mâncare deasemenea (un cost ce poate fi redus prin gătit acasă). Costul chiriilor este foarte mare, ținând cont că majoritatea nu lucrează în IT și salariul mediu net este 3500 ron, din care trebuie plătite cheltuieli,chirie și costuri de trai. O foarte mare parte din populație trăiește de la salariu la salariu cu parte de savings minimă. Cu salariul mediu pe economie îți permiti doar să trăiești de la lună la lună, de cele mai multe ori trebuind să împarți costurile cu o altă persoană / colegi de apartament. Oraș de 3 stele promovat ca de 5, cu costuri de 5.
S.B., 34 de ani
Problema locuirii și asigurării unui trai decent în Cluj-Napoca din perspectiva unui student non-STEM care se află în plină tranziție de la școală la piața muncii este conturată prin observarea unei linii de demarcație puternice de inegalitate din punct de vedere salarial între posturile de entry-level care presupun abilități tehnice și cele în care aceste abilități nu sunt necesare.
Atras de strategia de branding a orașului Cluj-Napoca, studentul, odată nevoit să se mute din cămin după finalizarea studiilor, trebuie să gestioneze costurile de întreținere adaptate și la situația actuală de creștere galopantă a prețurilor la toate categoriile de produse, lucru ce a dus la o raționalizare accentuată a produselor alimentare consumate, în condițiile în care bursa de merit în cuantum de 700 de lei nu este suficientă pentru a asigura un trai decent (după plata chiriei).
Punctul de interes și în mod practic construirea prețurilor de închiriere sau cumpărare a unui imobil au ca element de referință (în mod nefavorabil clasei de mijloc) nivelul de trai al unei persoane care activează în domeniul IT (peste 5000 RON), iar un student la prima slujbă este încadrat în intervalul 2200-2800 RON. În condițiile respective, studenții apelează în continuare la ajutorul părinților, își iau al doilea job, toate acestea pe lângă presiunea socială de a aprofunda studiile și la nivel masteral, activități ce extind activitatea de muncă uneori la peste 12 ore pe zi.
A.T., 22 de ani
Eu vreau să pot trăi în liniște și să nu mă gândesc la ziua de mâine, că pot să cumpăr pâine sau nu?
1148 lei am pensie de urmaș după soțul, n-am avut destui ani și așa era cea mai bună sumă pe care puteam să o primesc, fiindcă pentru îngrijirea copiilor am rămas acasă și după aceea nu m-au mai primit înapoi la muncă. Am șase copii și soțul a murit acum trei ani; 15 ani a fost bolnav, din care 8 ani a fost bolnav la pat. El era tehnician la Tehnofrig, doar acolo a lucrat toată viața. Ca cheltuieli am curentul, de 11 ani nu am gaz, pur și simplu am avut o sumă mare și n-am putut plăti. Pe când soțul încă trăia, închipuiți-vă că 350 de lei erau medicamentele pe o lună, aparatul de oxigen am avut gratis, dar pentru celălalt aparat pentru plămâni trebuia să plătesc lunar 200 de lei. Din ‘96 stăm în locuința asta socială de pe str. Decebal. Atunci aveam trei copii mici și Bobo, fiica cea mare, cu soțul și cu fetița ei, ea tot aici a stat doi ani, în 25-30 de mp, după care a primit locuință socială pe str. Ciurea. Nu mai știu cât era atunci chiria, dar acum e 98 de lei. Mâncare fac pe reșoul electric. Din luna mai n-am primit factura la energia electrică, când o să vină, nici nu știu ce o să pot să fac… cu restul cheltuielilor pe apă, salubritate, dacă mai rămân 700 de lei, dar eu mănânc așa, foarte modest, să spun așa, ca să pun deoparte ceva bani. Și acum, din fiecare pensie așa am tras ca să rămână ce am pus deoparte, că dacă vine o factură mai mare la curent, să o pot plăti. Dacă rămân fără curent, atunci eu mor aici iarna. Nu pot să spun că mi-a fost cald iarna, da’ ce să fac, ce să fac? N-am ce să fac.
De-a lungul timpului orașul s-a schimbat din rău în mai rău, tot mai scump și mai scump. Acum am noroc că am primit un card cu 250 de lei de la stat; e pentru cei care n-au avut pensie până la 1500 sau 2000 de lei, cam așa. Anul trecut am avut ajutor la încălzire și la curent. Acum am băgat hârtiile, fata a fost și a depus, și am primit un telefon de la un domn care m-a întrebat dacă chiar cu curent încălzesc și fac de mâncare. Zic: Da. Am zis și anul trecut și au venit două doamne care au văzut cum stau. No, au zis că o să vină și anul ăsta. Nu știu exact cât e ajutorul, că facturile vin diferit…Ca să poți trăi un pic mai bine ca persoană singură, măcar 2000 ar fi bine să ai, ca să poți să-ți plătești totul și să nu-ți fie frică că vină o factură mare și Doamne, Doamne, ce fac?! Stau cu frica asta…
Ar trebui ca Primăria să facă mai multe blocuri de locuințe sociale, că sunt foarte mulți care nu au bani să cumpere locuință sau să plătească o chirie așa scumpă. Prețurile ar trebui să scadă, la energie, la alimente, că dacă ridică prețurile la combustibil, curent, gaz, aia imediat trage după ea scumpirea alimentelor. Acum 7-8 ani, când am început să iau franzelă neagră de la Velpitar era 2, 60 de lei, acum e aproape 8 lei.
De la gaz mi-am luat gândul, nu trăiesc atâta cât să pot plăti, chiar dacă în rate! La copiii mei nu pot să apelez, că fiecare are copiii săi și e cu problemele lui și tot așa plătește și se chinuie. Folosesc doar caloriferul electric din cameră, la cel din bucătărie nici nu dau drumul, ca să fac economie. Mă îmbrac bine și de 11 ani deja m-am obișnuit așa.
În timpul comunismului am locuit pe strada Croitorilor, tot în chirie, iar în ‘96 am primit aici locuință. Cândva a fost casa soacrei, dar ea s-a mutat acolo în ‘43 și, cum era război, n-o transcris pe numele ei și pur și simplu ne-o dat afară, primăria a dat la altcineva ca locuință socială. Prima dată ne-a dat ca locuință, vizavi de gară este casa aia uriașă la stradă, unde se văd niște geamuri uriașe la nivelul trotuarului. Acolo a vrut să ne dea primăria 3 camere, dar era pivniță, plină cu lucrurile tuturor celor care locuiau acolo. Ăsta-i lucrul dvs. de făcut, de zugrăvit, vopsit, scăpat de lucruri, mi-a zis de la Primărie. Atunci nu am acceptat și aici, bătrâna care era a murit, iar nepoata sa studentă a plecat la rudele din Cluj și ne-a dat nouă locuința. Am fost nevoită să primesc, e mică, nu-i mică, asta este!
Ultimul meu copil care s-a mutat de aici a fost în 2007. Băiatul cel mai mare a primit tot locuință socială pe bvd. Muncii, dar a lucrat luni de zile să o pună la punct. Era într-un hal fără de hal la început, dar n-a avut încotro. Băiatul mai mic a avut noroc că soția sa a moștenit după bunica sa o sumă de bani și așa au putut să cumpere o locuință în Florești.
Eu vreau să pot trăi în liniște și să nu mă gândesc la ziua de mâine, că pot să cumpăr pâine sau nu.
D.S., 73 de ani
Românii merită salariu minim net de 3.275 de lei, nu firimituri, ca să aibă de unde plăti costurile la utilități pentru locuință!
Susțin creșterea salariului minim net la 3.275 de lei. Propunerea guvernului de creștere a salariului minim brut de la 2.550 la 3.000 de lei e mult prea puțin, mai ales în contextul crizei energetice și a inflației. Creșterea de stat minimal a guvernului este sub nivelul directivei europene și sub nivelul coșului minim pentru un trai decent care stabilește stabilește salariul minim net la 3.275 de lei.
Valoarea coşului minim de consum pentru un trai decent pentru o familie de doi adulţi şi doi copii pentru luna septembrie 2022 este de 8.659 lei pe lună, în creștere cu 20% față de anul trecut, arată datele Fundaţiei Friedrich Ebert România şi Syndex România. Cele mai mari costuri, trebuie subliniat, în coșul minim pentru un trai decent sunt legate de locuire!
Milioane de români ar beneficia de creșterea salariului minim net la 3.275 de lei, așa cum arată calculul coșului minim pentru trai decent. Am inițiat o lege care fundamentează salariul minim pe coș. Dar Guvernul refuză să o pună în practică pentru că știe că dacă își asumă acest calcul oficial, atunci revendicările legitime ale angajaților vor duce la alt prag al salariului minim, nu firimiturile existente acum. Un salariu minim crescut la un nivel decent oferă demnitate românilor, o șansă în plus de a rămâne în țară, dar și posibilitatea de a acoperi iarna cheltuielile mari pentru locuire.
România este antepenultima țară din UE în privința cuantumului salariului minim. Statistici diverse arată că tinerii sunt segmentul de vârstă care sprijină cel mai tare creșterea salariului minim, dar și că în top trei privind îngrijorările lor legate de viitor constă în asigurarea unei locuințe.
Adrian Dohotaru, fondator al Societății Organizate Sustenabil, SOS, parlamentar în mandatul 2016-2020, ales recent președinte executiv al Verzilor, activist, om politic și cercetător.
Costurile acceptate ale școlii publice și ale vieții care în general doar se impun în Cluj
Cred că una dintre cele mai mari probleme ale noastre, ale adulților cu copii școlari, este ce ne facem cu copilul după ora 12.00-13.00, dacă noi lucrăm până la 17.00, cel puțin. Copilul este într-o școală de stat, deci automat programul nu include și scoală după masă, doar dacă nu cumva din lipsă de spațiu, se face școală după masă. Ca să existe totuși o variantă de compromis, evident pe banii părinților, a apărut generic numit „semi-ul” pentru clasele primare, dacă învățătoarea de la clasă este de acord să organizeze și școala îi permite, atunci apare această „oportunitate” la costul de 1,000 RON/lună, 30 RON/zi/copil merge spre învățător și aproximativ 20 RON costul cu catering-ul. Ora de final a semi-ului este 16.00, ceea ce este infernal pentru că practic fugi de la serviciu să îți iei copilul, prin trafic etc. Mie cel puțin în clasele 0-3, cred că mi-a rămas copila în fața școlii până să ajung și câte 20 de minute după 16.00, pentru că biroul meu nu era lipit de școală, deci se stă și în trafic, nu se poate nimeni teleporta. Pe copiii norocoși îi ridică câte un bunic/ă, practic apare „paradigma bunicilor care fac shadowing”, să poată părinții avea joburi de 8 ore și să câștige mai mult decât minimum pe economie, în varianta ideală. Pentru ceilalți care nu au bunici în oraș, foarte colocival spus și chiar la mișto, ghinion! Ce m-a frapat mereu este cumva ideea asta pe care parcă o citești pe fața tuturor, fiecare să se descurce, asta e, nimeni nu întreabă, ca nu cumva să ceri ajutorul.
Am cunoștințe care au doi copii și probabil câștigă ambii adulți aproximativ 8000 RON și îmi povesteau cum au fost nevoiți să aleagă între a trimite copiii la înot sau să îi lase la „semi”, iar atunci când mergeau la înot, nu mai puteau rămâne la semi, pentru că se ajungea la costuri de 3000 RON lunar. Cred că e de la sine înțeles că este nevoie și de mâncare, haine, sunt și cheltuielile cu utilitățile, apar și chestiuni medicale. Anul acesta școlar, semi-ul s-a scumpit, a ajuns de la aproximativ 700 RON cât era anul trecut școlar, la 1000 RON. Dacă copilul este pasionat de un sport și nu îl poate face la Palatul Copiilor, asta presupune o taxă lunară către un club sportiv particular, așadar, alți bani.
Copiii care provin din familii cu venituri de până în 900 RON/membru de familie merg în programele sociale ale ONG-urilor, sunt câteva centre de zi în oraș care luptă împotriva abandonului școlar și care se chinuie să își mențină activitatea. Din ce se întâmplă în teren reiese că este nevoie și de mai multe centre de zi și care să acopere zone și mai vaste de intervenție. Consumul de substanțe începe și de la 10-12 ani, o dată cu asta apar ca un carusel și alte situații, de la absenteism și chiar abandon școlar la alte situații tragice precum, abuzul sexual.
Mă gândesc că existența unor centre comunitare în fiecare cartier al orașului, cu acces la servicii pentru fiecare copil/tânăr rămâne o variantă care eu cred că ar trebui explorată. Nu trebuie să o inventăm noi, doar să o adaptăm. De unde să vină banii? Din bugetul local, din bugetul guvernamental, din ambele, în principal primul pas în a găsi o soluție ar fi să existe o intenție. Sunt instituții locale cu organigrame monstru, despre care cred că se vorbește de 20 de ani, și poate că merită începută reorganizarea și în loc de 4 consilieri și ceva per departament, să rămână 2. Dezvoltarea unui copil nu trebuie să țină doar de câți bani are părintele, ea ar trebui văzută ca un drept, care trebuie apărat și dezvoltat comunitar.
Ideea asta că traiul în Cluj e scump și cine nu își permite să plece, în fapt îmi sună, nu elitist, ci foarte meschin! Atunci ce să facem, să plecăm toți care nu câștigăm peste 3000 Euro pe lună de persoană, deși și noi plătim taxe și impozite? Lobby-ul se face doar de cei care câștigă cel mai mult pentru că s-au trasat deja niște canale de comunicare în care codul de acces este 5 stele? Echitatea nu se împarte ușor, dar nu se va mai împărți nici teoretic, dacă nu reușim să ne mobilizăm și să cerem un minimum acces la servicii comunitare.
Adela Lazăr, ONG-ist