Cartierul în care locuiesc la marginea Bruxelles-ului împlinește anul acesta 100 de ani. Primele case au fost ridicate în 1922 pentru a oferi condiții de locuire decente muncitorilor evacuați din centrul orașului. Ei trebuiau mutați pentru a face loc așa-zisei revigorări urbane: demolări de locuințe insalubre, lărgirea străzilor principale și acoperirea râului Zenne, foarte poluat și imposibil de asanat, dar și îmburghezirii centrului muncitoresc al orașului. Noul cartier a fost botezat Bon Air („aer bun”) iar străzile sale au primit nume precum Strada Fericirii sau Strada Sănătății. Semnalul era limpede: aici, familiile muncitorești care trăiau în condiții mizere în centrul orașului urmau să se regăsească în case construite pentru bunăstare. Unele urmau să aibă pentru prima dată toaleta în casă, acces la o viață sănătoasă și să fie înconjurate de aerul curat oferit de natura de la marginea orașului. Ceea ce se întâmpla era în spiritul vremurilor: cartiere asemănătoare se construiau în aceeași perioadă în alte colțuri ale Bruxelles-ului și în alte zone ale Europei, ca de exemplu în Viena. Socialiștii acelei perioade își uneau forțele cu arhitecți și urbaniști vizionari, nu pentru a scăpa de oamenii care nu aduceau profit, ci pentru a oferi vieți mai bune populațiilor care de-a lungul istoriei fuseseră mereu precare, asuprite și exploatate. Construcția s-a inspirat din arhitectura engleză, pe modelul cottage, cartierul dezvoltându-se în următorii 20 de ani cu rânduri de case identice gândite pentru familii mai mici sau mai mari, cu grădini care comunicau între ele și spații verzi de joacă și de recreație, precum și diferite prăvălii necesare traiului local. În centrul cartierului nu se afla o biserică, ci o școală încăpătoare. Casele erau proprietatea primăriei și erau atribuite ca locuințe sociale, contra unor chirii bine temperate, pentru binele oamenilor nu al pieței.
În anii 80, pe măsură ce orașul se extindea, au început presiunile asupra primăriei să vândă din patrimoniul de case sociale pe piața imobiliară. Acest lucru s-a și întâmplat și ca urmare, cam jumătate dintre cele 225 de case au fost vândute unor proprietari privați. Din fericire, partidele comuniste și socialiste ale acelor vremuri au reușit să treacă prin parlament o lege care să interzică astfel de vânzări ale locuințelor sociale. Ca urmare, astăzi cartierul este pe jumătate locuit de proprietari privați, dar cealaltă jumătate constă din case care aparțin încă primăriei și sunt închiriate în regim social. Însă primăria, victimă a măsurilor de austeritate impuse de guvernele neoliberale ale ultimilor 40 de ani, a neglijat renovarea caselor din patrimoniul său, astfel încât acum 10 ani când m-am mutat eu aici (am cumpărat una dintre case de la un proprietar privat) majoritatea caselor sociale nu mai puteau fi locuite și erau cu scânduri la ferestre. În ultimii trei ani primăria a întreprins în sfârșit o mare acțiune de renovare a locuințelor sociale, și, cu toate că nu a fost plăcut să locuim într-un veșnic șantier, astăzi multe dintre case sunt aduse la standarde înalte de confort și izolare energetică. Noii locatari încep să își ia în primire locuințele, iar cartierul trece astfel printr-o renaștere binevenită. Pe străzi sunt din nou mulți copii, avem parte de sărbători ale cartierului unde ne regăsim oameni din cele mai diferite colțuri ale lumii și se vorbește de un nou plan de reînverzire și de limitare a traficului cu mașini din cartier, precum și de extinderea școlii pentru a face loc tuturor copiilor. Într-un alt context, acesta ar fi semnul că se apropie un val de gentrificare, dar, mulțumită legii prin care locuințele sociale nu pot fi vândute pe piața liberă, cartierul promite să redevină spațiul minunat de locuire pentru oameni, nu pentru profit, pe care și l-au dorit fondatorii săi acum 100 de ani.
Vechii locuitori ai cartierului, care au crescut pe aceste străzi iar acum sunt pensionari, se plâng uneori că cartierul nu mai e ce a fost. Dar eu și ceilalți care facem parte din noua generație de locuitori nu dorim să privim spre trecut, ci să ne imaginăm viitorul. Majoritatea celor care locuim aici suntem imigranți din toată lumea. Cu toate că unii sunt precari iar alții o ducem ceva mai bine, datorită protecției sociale pentru cei mai săraci, moștenită din trecutul socialist al Belgiei, ne bucurăm cu toții de standarde bune de viață. Copiii noștri se joacă împreună fără să învețe să îi privească pe alții de sus, sau respectiv să accepte să fie priviți de sus. Vom veghea cu toții ca legea să nu se schimbe și punem la cale inițiative și petiții pentru ca primăria să înceapă să reachiziționeze din casele ieșite din patrimoniu, pe măsură ce actualii proprietari doresc să vândă. Acest lucru e cu atât mai important acum, când facturile la curent și gaz s-au triplat datorită liberalizării pieței de energie. Pentru majoritatea oamenilor aceste costuri neașteptat de mari reprezintă poarta spre sărăcire. Tot mai multe gospodării ajung să aibă nevoie de locuințe sociale sau locuințe cu chirii subvenționate, dat fiind că chiriile de pe piața liberă au crescut și ele enorm, fără vreo intervenție a guvernului pentru a le plafona. Dar, cu toate că listele de așteptare se lungesc, patrimoniul de locuințe sociale nu se adaptează și e chiar în pericol să fie redus. De aceea rămânem vigilenți și implicați în prezentul și viitorul cartierului, pentru că în capitalism drepturile sociale sunt mereu sub asediu și riscăm mereu să le pierdem.
Oana Uiorean