Pe scurt, teoria ferestrelor sparte spune că poliţia şi populaţia ar trebui să intervină încă de la primele semne ale infracţionalităţii dintr-un cartier, fără a tolera micile încălcări ale legii, pentru a restabili ordinea şi a preveni degradarea comunităţii.
Teoria a fost concepută în anii 1980 și aplicată în anii 1990 în marile centre urbane nord americane. Articulată prima oară într-un eseu semnat de James Wilson și George Kelling în 1982, ea a devenit în scurt timp extrem de populară în mediile neoconservatoare. Atunci când a fost pusă în practică a primit susținere nemărginită din partea politicienilor și a opiniei publice, fiind adoptată de primari celebri, precum Rudy Giuliani. Eseul celor doi a fost botezat „biblia poliției” și i s-a oferit meritul de a contribui la scăderea drastică a infracționalității în oraşe precum New York și Los Angeles.
Wilson și Kelling sunt preocupați în principal de securitatea cartierelor orașelor americane. Ei pornesc de la problema că ratele criminalității sunt mari, sunt prea mulți cerșetori și oameni fără adăpost pe străzi, iar poliția este neputincioasă. Strategiile poliției nu dau roade și sentimentul localnicilor este constant unul de anxietate și frică în viața de zi cu zi în cartier. Iată cum pun cei doi autori problema de început a teoriei lor:
„Cum poate fi un cartier ‚mai sigur’ când rata criminalității nu a scăzut – de fapt, poate chiar a crescut? Trebuie mai întâi să înțelegem ce îi sperie cel mai adesea pe oameni în locurile publice. Tindem să trecem cu vederea o altă sursă de teamă – teama de a fi deranjați de persoane care fac dezordine. Nu de oameni violenți, nici, neapărat, de criminali, ci de oameni cu proastă reputație, recalcitranți sau imprevizibili: cerșetori, bețivi, dependenți, adolescenți scandalagii, prostituate, vagabonzi, persoane cu tulburări mintale.”
„Nimănui nu-i pasă”
Așadar, atenția cade pe dezordine și deranj, care stau la baza sentimentelor de anxietate ale populației. Locuitorii cartierelor consideră că trăiesc într-un mediu nesigur dacă trec zilnic prin situații care le zdruncină confortul cotidian, situații cauzate în principal de categoeriile enunțate mai sus. Aici intervine sintagma ferestrelor sparte. Departe de a fi doar o metaforă, pentru cei doi autori, ea reprezintă realitatea de la care pleacă părerile lor despre infracționalitate:
„La nivelul comunității, dezordinea și criminalitatea sunt, de obicei, conectate. Psihologii sociali și ofițerii de poliție tind să fie de acord că, dacă o fereastră dintr-o clădire este spartă și nu este reparată, toate celelalte ferestre vor fi sparte în curând. Acest lucru este valabil atât în cartierele frumoase, cât și în cele degradate. O fereastră spartă nereparată este un semnal că nimănui nu-i pasă, deci spargerea mai multor ferestre nu costă nimic.”
Autorii încurajează astfel poliția să nu tolereze sau să treacă cu vederea vreo faptă care ar deranja ordinea orașului. Pe de altă parte, este și responsabilitatea locuitorilor să dea dovadă de simț civic și să nu tolereze micile abateri din cartierele lor:
„Vandalismul poate apărea oriunde, odată ce barierele comunitare – simțul respectului reciproc și obligațiile de comportament civilizat – sunt coborâte prin acțiuni care par să semnaleze că ‚nimănui nu-i pasă’.”
Puteri discreţionare pentru poliţie
Vorbim aici de fapte care „conturbă ordinea publică”, dar care în mod normal nu ar fi prioritare pentru polițiști, pentru că nu sunt „crime serioase”. Totuși, spun autorii teoriei, polițiștii ar trebui să primească prerogative sporite și să poată acționa discreționar împotriva acestor acte minore, pentru a asigura un climat ordonat și sigur în oraș. Această putere discreționară trebuie să fie în armonie cu ceea ce percep localnicii a fi deranjant în cartier. Cetățenii conștienți civic și polițiștii trebuie să acționeze în tandem – cetățenii reclamă poliției, iar poliția combate dezordinea semnalată de cetățeni. Astfel, poliția și comunitatea pot preveni degenerarea actelor antisociale în infracționalitate ridicată:
„Cetățeanul care se teme de bețivul care miroase urât, de adolescentul scandalagiu sau de cerșetorul insistent nu își exprimă doar dezgustul față de un comportament nepotrivit, ci și dă glas unei înțelepciuni populare (care se întâmplă să fie o generalizare corectă) – și anume, că infracțiunile stradale grave înfloresc în zonele în care comportamentul dezordonat nu este controlat. Cerșetorul necontrolat este, de fapt, prima fereastră spartă. Agresorii și hoții sunt convinși că își reduc șansele de a fi prinși sau chiar identificați dacă acționează pe străzile unde potențialele victime sunt deja intimidate de situația existentă. Dacă cartierul nu poate împiedica un cerșetor insistent să deranjeze trecătorii, poate raționa hoțul, este și mai puțin probabil să cheme poliția pentru a identifica un potențial tâlhar sau să intervină în cazul în care tâlhăria chiar are loc.”
Câteva semne de așa-numită dezordine materială și socială sunt gunoaiele, graffiti-urile, şcolarii chiulangii, vagabonzii, persoanele fără adăpost și vânzătorii ambulanți. Conceptul de dezordine este definit în mod vag și pe termen nelimitat. Această definiţie permite o libertate largă de acțiune pentru poliție. Ea beneficiază de puteri discreţionare în a urmări semnele de dezordine pentru a preveni escaladarea către infracțiuni violente. După cum a formulat un autor critic, „ordinea de pe străzi se bazează pe dezordinea activităţii poliţiei” (Harcourt).
La rândul lor, localnicii cartierelor trebuie să dea dovadă de spirit civic. Aceștia trebuie să își întrețină proprietăţile, să îi observe pe cei care tulbură ordinea și să îi alerteze pe polițiști cu privire la semnele de dezordine. Frica este redusă, ordinea este restabilită, iar comunitatea este construită prin controlul social formal și informal al celor care se abat de la normele sociale. În România de azi, cel mai bun exemplu al acestei atitudini vigilente a cetățenilor se găsește în Timișoara. Acolo, nu doar că poliția locală solicită constant cetățenilor să reclame cerșetori, oameni ai străzii, refugiați și alte „fapte antisociale”, dar există și cetățeni care au devenit celebri prin zelul cu care denunță acești oameni autorităților și opiniei publice.
Critici ale teoriei şi practicii
Teoria ferestrelor sparte a fost aspru criticată spre finalul anilor 1990, în ciuda succesului său inițial. Criticii săi au subliniat faptul că atât felul în care e concepută, cât și felul în care este pusă în aplicare face ca persoanele din categoriile sociale defavorizate, marginalizate și excluse să fie tratate ca fiind criminale. Așadar, în loc să rezolve problema marginalizării sociale, teoria lui Wilson și Kelling contribuie la excluderea acestor oameni și le înăsprește situația expunându-i la hărțuire constantă din partea poliției. Problemele sociale sunt transformate în probleme de justiție penală, iar poliția e plasată în prima linie a gestionării acestora, în timp ce teoria ferestrelor sparte oferă justificarea ideologică.
Mai mult, aceste practici nici măcar nu reușesc să crească sentimentul de siguranță. În locul acestuia, prin monitorizarea constantă a dezordinii și a pericolului se instaurează, paradoxal, o nelinişte generalizată. Anxietatea locuitorilor din mediul urban devine astfel instituționalizată. În același timp, locuitorii adresează tot mai multe solicitări de securitate poliției și agenților privați de securitate.
Felul în care e definită dezordinea nu e neutru din punct de vedere al clasei, rasei, al genului sau etnicității. Mizând pe prerogativele discreționare ale polițiștilor, abordarea „toleranţei zero” uită de stereotipurile și prejudecățile cu care aceștia vin pe străzi. Felul în care polițiștii practică prevenția „ferestrelor sparte” se bazează pe un set de concepții în care persoanele care se abat de la normele sociale sunt asociate cu haosul, imprevizibilitatea și infracționalitatea. Persoanele „deranjante” vizate de poliție sunt, în marea lor majoritate, din clasele de jos, persoane non-albe, fără adăpost, refugiaţi și persoane care folosesc mult spațiul public.
Ferestrele sparte şi ideologiile politice
La fel, nu e nimic neutru la felul în care teoria ferestrelor sparte se raportează la ideologiile politice prevalente în societate. Apariția ei în spațiul american e strâns legată de dinamica dintre liberalism și conservatorism în variantele lor „neo”. În urma crizei financiare de la sfârșitul anilor 1970, guvernarea orașelor a fost reorganizată într-un cadru neoliberal, în care statul s-a retras din sfera socială. A fost inaugurată o stare de austeritate permanentă, în care inițiativele guvernamentale de rezolvare a problemelor sociale au fost considerate prea costisitoare și poate chiar ineficiente. Ele au fost înlocuite de retragerea finanțărilor pentru serviciile sociale, de soluții orientate spre piață, de privatizări și de atacuri asupra lucrătorilor din sectorul public.
Acest program economic a generat, la rândul său, o creștere a instabilităţii, ceea ce a dus la o politică neoconservatoare de control social punitiv. Austeritatea neoliberală a lăsat oameni cu boli netratate (inclusiv afecțiuni mintale), într-o stare de sărăcire economică și suferind de lipsa masivă a locuințelor. În loc să trateze cauzele acestor fenomene, răspunsul neoconservator a fost să ceară o acțiune punitivă sporită împotriva simptomelor, prin intensificarea controlului polițienesc al persoanelor cu sănătate mintală precară, al săracilor, al persoanelor fără adăpost și al șomerilor – toate acestea fiind presupusele cauze ale prăbușirii economice și sociale din oraș.
Cotitura către neoconservatorism, din care face parte și teoria ferestrelor sparte, a avut un larg sprijin social. Pe măsură ce numărul persoanelor care locuiau în spații publice, adesea cu sănătate mintală precară, sau cu probleme de abuz de substanțe, a continuat să crească de-a lungul anilor 1980, comunitățile din cartiere au început să ceară un răspuns guvernamental mai punitiv. A urmat o perioadă de 20 de ani în care administrațiile locale ale marilor orașe americane au fost în mare parte deținute de primari cu orientări neoconservatoare. Acești primari au îmbrățișat teoria ferestrelor sparte, finanțând o poliție punitivă și politici juridice de toleranță zero.
În România, această teorie este adoptată în mod implicit de autorităţi şi poliţie. Sărăcia este incriminată, iar oamenii care dorm pe străzile marilor oraşe – Bucureşti, Timişoara, Cluj, Constanţa – sunt in permanenţă hărţuiţi, amendaţi şi goniţi din spaţiile publice. Mai mult, percepţia acestor persoane ca fiind „deranjante” pentru orăşeni este prezentă în mod masiv în rândul românilor. Aceştia solicită des intervenţia autorităţilor pentru evacuări, arestări, distrugerea adăposturilor improvizate – toate in numele ordinii şi liniştii publice.
Manuel Mireanu
Surse:
George L. Kelling și James Q. Wilson: ‘Broken Windows. The police and neighborhood safety’, disponibil la www.theatlantic.com/magazine/archive/1982/03/broken-windows/304465/
Bernard Harcourt: ‘Reflecting on the subject – a critique of the social influence conception of deterrence, the broken windows theory and order maintenance policing New York style’, în Michigan Law Review, vol. 97, noiembrie 1998.
Manuel Mireanu: ‘Denunțarea indezirabililor: noul civism timișorean’, disponibil la https://artapolitica.ro/gazetapolitica/2018/07/17/denuntarea-indezirabililor-noul-civism-timisorean/
Ana Muniz: ‘Disorderly community partners and broken windows policing’, Ethnography 2012, 13 (3).
Alex Vitale și Brian Jefferson: ‘The emergence of command and control policing in neoliberal New York’, în Jordan T. Camp și Christina Heatherton (editori): ‘Policing the Planet: Why the Policing Crisis Led to Black Lives Matter’, Verso 2016.