Atunci când locatarii nu au alternative de locuire, iar primăriile nu oferă nici ele vreo opțiune reală, evacuările se transformă în agresiuni polițienești grotești. Mass-media este plină de exemple. Modul de acțiune nu este unul din trecutul îndepărtat. În ultimii ani am văzut astfel de exemple în Cluj, culminând cu cea mai brutală evacuare la care am asistat recent, în mai 2021, pe str. Meșterul Manole nr. 2. Acolo s-a ajuns la folosirea gazelor lacrimogene în interiorul locuinței, unde mama și copiii ei s-au refugiat într-un colț al camerei. Într-un ultim efort defensiv, mama a rămas în fața copiilor, încercând să îi protejeze cu brațele întinse. Mai mult, după experiența traumatizantă, unul dintre băieți, în vârstă de 18 ani, a fost dat în judecată de către jandarmerie pentru ultraj. Băiatul ar fi amenințat verbal un jandarm. Instanța va decide interpretarea legală. Dar episodul poate fi văzut pe filmarea în direct pe Facebook de oricine are suficientă tărie. Toată lumea care a văzut momentele a fost marcată.
De ce se întâmplă asta?
Ampla desfășurare de forțe de ordine la evacuări ar putea sugera că în sfârșit s-a găsit sursa problemelor societății și ale orașului Cluj-Napoca. Se pare că ele se aflau chiar pe str. Meșterul Manole nr. 2, pe str. Anton Pann nr. 22 sau în alte asemenea locuri în care trăiesc oameni săraci, mulți dintre ei romi. În practică, sărăcia - care afectează disproporționat romii - apărută în ultimii 30 de ani e încadrată la dreptul penal. Dacă ai probleme de locuire, ești infractor. Și tu, și copiii tăi, și copiii copiilor tăi. Adică ați săvârșit o faptă atât de gravă - simpla existență în această nouă ordine urbană, încât reprezentați un pericol social. Da, evacuarea începe ca un caz de drept civil, dar împotrivirea la evacuare, în funcție de forma pe care o ia, este faptă penală. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre locuințe din vechiul fond de stat, unde e clar că instituțiile statului sunt mai aprige decât în alte cazuri.
Legea este rareori în favoarea celor care sunt în risc de evacuare forțată. Una dintre puținele prevederi cu caracter de protecție socială din codul de procedură civilă este interzicerea evacuărilor, în anumite condiții, în perioada 1 decembrie – 1 martie. În afara ei, legislația națională nu oferă soluții reale pentru cei supuși evacuării forțate. Deci statul nu își respectă propria constituție, care declară că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme”. Și dacă ar exista explicit dreptul la locuire în constituție, fără aplicarea sa prin legi, cât și bugetarea măsurilor aferente acestora, nu s-ar schimba prea multe. Însă și propunerea în sine de introducere a dreptului la locuire în constituție ar putea stârni dezbateri mai ample și ar merita inițiată. Despre implementarea legislației internaționale privind dreptul la locuire – legislație pe care România, de altfel, a ratificat-o – nici nu mai vorbim.
Ce este clar e că, juridic, deasupra drepturilor sociale tronează dreptul la proprietate privată. Nevoia de locuire a milioane de oameni este tratată juridic ca fiind mai puțin importantă decât protejarea proprietății private, chiar și atunci când aceasta este folosită pentru speculă și îmbogățire. Ceea ce apără jandarmeria, împreună cu poliția română, și chiar și cu simulacrul care este poliția locală, în astfel de cazuri, este obligația de supunere la principiile pieței de locuire. Prezența unui efectiv disproporționat de mare de forțe de ordine la evacuarea unei familii nu face altceva decât să susțină ferm caracterul obligatoriu al pieței. Iar investiția într-o locuință privată, adică un apartament scump (totul e scump raportat la salariile din România) luat cu credit pe 30 de ani într-un nou complex imobiliar, trebuie să fie singura metodă de acces la locuire. Cu cât locuirea publică și socială este mai damnată, cu atât investiția a zeci de ani de viață în locuire privată devine mai inevitabilă. Deci mesajul transmis de intervenția în forță are dublă valoare de educare a populației: o dată pentru descurajarea celor care mai au curajul să ceară soluții publice pentru problemele lor de locuire; a doua oară pentru asigurarea celor care și-au investit viitorul într-un apartament ipotecat că au luat decizia corectă.
Să acordăm deci atenție acestei munci substanțiale pe care o depun autoritățile locale în a demonstra că locuirea publică este stare de insecuritate. Din punct de vedere juridic poate fi considerată cea mai sigură formă contractuală de locuire – atât în comparație cu chiria privată, cât și cu creditul ipotecar. În primul rând, datorită corelării între venituri și chirie, în al doilea rând din perspectiva stabilității pe termen lung. Însă orice greșeală, cum ar fi incapacitatea de plată temporară a utilităților sau chiriei, oricât de mică ar fi aceasta, devine un bolovan care se rostogolește și cu greu poate fi oprit. Penalitățile ajung să depășească rapid datoria principală. Mecanisme de prevenire și gestionare efectivă a situațiilor de potențială evacuare nu există.
În plus, lipsa de investiție în locuințele din vechiul fond de stat este un factor esențial în decăderea construcțiilor. Chiar și atunci când îndatoririle contractuale sunt respectate, casa poate să cadă pe tine. Într-un caz din zona Parcul Feroviarilor, o familie numeroasă a fost presată să se mute de la curte într-o garsonieră de 10 metri pătrați și chiar acționată în judecată cu succes pentru evacuare. Cum s-a ajuns aici? Chiriașii au făcut solicitări disperate de reparație structurală a locuinței, care este de fapt o fostă magazie.
Așa ajung să se formeze „insule” de evacuabilitate: acele zone urbane și locuitori care „par să ceară” intervenții ferme de eliminare a oamenilor și imobilelor care nu aduc profit, care sunt acuzate că întinează progresul și civilizația urbană. În plus, prezența lor nu doar că oprește producerea de profit pe zona respectivă, ci pare că inhibă acea producție din zona mai largă. Aceste „insule” nu apar de la sine. Ele sunt pregătite în timp de reprezentanții statului și invadate în momente în care prezența lor acolo nu mai e politic acceptabilă: fie varii tranzacții imobiliare din zonele respective au avut loc și se pregătesc noi blocuri, fie vecinii noi din proaspetele ansamblurile presează pentru îndepărtarea săracilor, fie în urma a tot felul de alte combinații politice.
Prin urmare, existența zonelor de locuire precară nu este naturală, ci este rezultatul unor calcule politice și administrative privind valoarea imobiliară. Stigmatizarea teritorială joacă un rol cheie, cu atât mai mult cu cât rasismul este parte esențială. Jandarmeria și restul forțelor de ordine, la comanda executorilor judecătorești, completează această viziune fascistoidă prin evacuări.
George Iulian Zamfir