„[P]este 100.000 de studenți în universități publice și private, fapt ce reprezintă principalul avantaj competitiv al Clujului pentru prezent și viitor [...] Vor dispărea slujbele repetitive și care plictisesc, vor apărea cele de inovare. Pregătim cel mai complex proiect din România de cercetare, inovare și IT, Cluj Innovation City, o investiție de 500 de milioane de euro, pe 200 ha, proprietate a municipalității, care va crea 20.000 de locuri de muncă și unde vor fi 100.000 de locuitori.” (Emil Boc la Caravana Smart City 2019[1]).
De ce simțim că, atunci când aleșii discută despre smart city și digitalizare, se pregătește un alt asalt asupra drepturilor noastre sociale și economice? Vina nu e a tehnologiei în sine, ci a modului în care aceste concepte sunt puse în practică.
Critica e complicată, pentru că cel mai ușor este să condamni un discurs anti smart-cityca fiind doar un discurs anti-tehnologie. Tocmai aici este problema de fond, că ne întâlnim adesea de fapt cu un „smart-washing”, adică o spoială venită nu să ne îmbunătățească viețile, ci să ne prezinte o poveste care să ne distragă atenția de la numeroasele injustiții din orașele noastre: funcționarul public virtual Antonia a fost introdus de primărie în contextul în care criteriile pentru locuințe sociale încălcau direct legea, deci nu doar principiile dreptului la locuire; sau băncile cu porturi USB, stațiile de încărcare ale vehiculelor electrice și senzorii de irigare de pe „prima stradă smart” din Cluj, cât și ideea „plămânului verde” electronic - într-un oraș care duce lipsă acută de spațiu verde și în care pădurile sunt rase pentru noi proiecte imobiliare.
Smart-city sau orașul-inteligent, este un cuvânt cheie al unui nou mod de guvernare urbană, care apare la nivel global după valurile de dezindustrializare și reducerea cheltuielilor publice. Orașul-inteligent este înțeles ca un oraș care nu se cramponează de trecutul industrial și politicile acestuia, ci trece mai departe și se adaptează. Apare, deci, ca un progres. Însă orașul-inteligent este doar o fază recentă dintr-o politică urbană antreprenorială în care rolul „statului” - adică fonduri pentru servicii publice echitabile precum educația, sănătatea, spațiile publice sau locuirea - este unul redus. Rolul primăriilor devine unul de atragere a investițiilor externe, intrând astfel în competiție unele cu altele, mai ales când vine vorba despre relocarea unor companii din vest în România. Aici este unul dintre elementele cheie: prezentarea ca smart-city este în același timp un branding urban pentru investitori, nu doar pentru atragerea forței de muncă calificate. Și, dintr-un punct de vedere, primarii ar putea dreptate: dacă orașul meu nu primește fonduri de stat, atunci trebuie să fac ceva pentru a obține venituri. Trebuie subliniat că ideile despre orașul-inteligent nu sunt creații ale aleșilor locali, ci sunt adesea translatări ale unor concepte promovate de universul consultanței externe.
Cursa pentru atragerea de venituri, adică transformarea primăriilor în hub-uri de afaceri, înseamnă că acele elemente care nu sunt suficient de îmbietoare pentru capital sunt invizibilizate. E suficientă o privire asupra videoclipurilor de promovare a orașului publicate de primărie, pentru a vedea că inegalitățile de toate felurile sunt trecute cu vederea. Conform materialelor, Clujul este un oraș divers și, pe cât de multicultural, pe atât de economic înfloritor. Conflictele sociale sunt ascunse sub preș, iar problema redistribuției nu (mai) există. Smart city este în același timp un văl aruncat peste pretențiile de creștere a salariilor din domeniile cu munci așa zis „necalificate”, sugestia fiind că roboții - fie ei fizici sau virtuali - i-ar putea înlocui pe protestatari la locul de muncă, odată ce costul salariilor crește „prea mult”. Spectrul digitalizării folosește la reducerea acestor revendicări.
Este greu de delimitat care dintre efectele smart-city sunt economice și care sunt politice. Apelul la tehnologii digitale e o tentativă de a crea un mod mai eficient de distribuție a resurselor, deci, în principiu, un mod mai eficient de producere a profitului. Astfel, senzorii și aplicațiile digitale devin moduri de supraveghere mult mai detaliată și intruzivă. ‘Big data’, acele baze de date imense și complexe care adună informațiile captate de senzori și algoritmi, sunt folosite pentru a influența atât comportamentul economic, cât și politic. Așa că, într-un oraș-inteligent, nu mai este clar dacă puterea politică este publică sau este complet privatizată.
În același timp, smart city este parte dintr-o viziune a tehnocratică a organizării politice, în care tehnicieni și algoritmi decid în locul nostru ce și cum trebuie implementat, deci reprezintă o negare intrinsecă a dezbaterii politice de bază. Astfel, ajungem să nu discutăm despre alternative la organizarea socială, ci despre cum ea să fie eficientizată. Deci viziunea este una de-a dreptul conservatoare: nu schimbăm, ci doar îmbunătățim status quo-ul. Cu siguranță va urma progres tehnic și, la un moment dat, capitalul va inventa teleportarea doar ca să scape de taxare și reglementări, totul în drumul spre noi moduri de extragere a plusvalorii care încă nu sunt reglementate și care revendică scutiri de taxe în baza inovației.
Cine sunt cetățenii smart din orașul smart? Ei sunt acei cetățeni activi care aderă la acest discurs practicând acele noi moduri de interacțiune urbană bazată pe sisteme digitale. Trebuie să avem în vedere aici nivelul ridicat al diviziunii digitale: din varii motive, multe persoane nu beneficiază de acces la noile tehnologii și nu dețin aptitudinile necesare - bătrânii mai puțin decât tinerii sau persoanele sărăcite mai puțin decât cele avute. Tehnologiile smart devin astfel și instrumente prin care circuitul democratic este resetat: vezi cine și cum are acces la e-guvernare, la votarea a varii opțiuni de politici publice postate online, la informațiile necesare disponibile adesea electronic, pentru a beneficia de servicii publice. Trebuie menționat și că termenul este în sine ofensator, căci dacă nu ești smart, nu ai decât o singură altă singură opțiune de a fi.
Deci ce e smart-city? Este un principiu antipolitic de organizare a orașelor, unul bazat pe digitalizarea resurselor și serviciilor, în special pe includerea forței de muncă în sistemul de capitalism-platformă, organizare care oferă investitorilor noi instrumente de control asupra întregului peisaj urban și un profitabil vid de reglementare, în timp ce îndepărtează conflictele sociale din practica și discursul administrativ.
George Zamfir