Refugii este un spectacol ce vorbește despre evacuările din Cluj și din ţară, semnalând cât de comune și de des întâlnite sunt politicile antisociale în România. În spectacol joacă Alina Mișoc, George Sfetcu, Paul Socol și Doru Taloș, iar Cătălin Filip asigură partea tehnică. Conceptul și dramaturgia spectacolului sunt date de Petro Ionescu și Raul Coldea. Prin teatru, cei doi abordează teme sensibile politic, pe care doresc să le exploreze și să le facă cunoscute publicului. Acest gen de teatru, pe lângă faptul că formulează și transmite un mesaj politic, reprezintă și un proces de auto-sensibilizare politică. Spectacolul e produs de Reactor de creaţie și experiment, în cadrul proiectului Pata-Cluj.
Foto: Marius Jurcă
Lorand Maxim: Cum a apărut textul spectacolului?
Petro Ionescu: Ne-am stabilit trei direcţii pe care să le documentăm. Prima era cea a oamenilor direct vizaţi, cei care au fost evacuaţi. A doua direcţie reprezintă discursul autorităţilor și discursul media, ce e în ziare și în televiziune. Al treilea e discursul nostru. Am luat legătura cu oamenii din Pata Rât și le-am propus să documentăm și cazul lor. Pe lângă cercetarea de teren în Cluj, am făcut și o cercetare în ceea ce privește alte cazuri de evacuări din ţară. Am încercat să vedem pattern-uri. Sunt multe lucruri care se repetă. La București e cazul Vulturilor; cazul mai recent, de pe Sfinţilor; Baia Mare - evident cu zidul, care e destul de recognoscibil și în spectacol. Am mai găsit cazuri la Focșani, Brașov și Eforie Sud. Toate s-au întâmplat abuziv. Am căutat în lege să vedem care a fost demersul legislativ, care sunt criteriile pentru locuinţe sociale, dar și ce „recomandă” Parlamentul European.
La Pata Rât am vorbit cu Pepe, care ne-a livrat destul de mult material, dar și cu copii de acolo. Așa s-a născut scena cu școala. Copiii ne-au povestit experienţa lor de evacuare și cum s-au schimbat relaţiile cu colegii când aceștia au aflat vestea.
Paul Socol: Se repeta o poveste cu sandwich-ul. Am auzit aceeași poveste de la mai mulţi copii.
P.I: Exact! Și era exprimată la fel – „eram prietene și mâncam amândouă din același sandwich; eram prieteni și mâncam amândoi din același sandwich.” Era aceeași poveste care vorbea despre cât de strânsă era o prietenie și cum s-a schimbat după ce unul a fost mutat.
P.S: Te dărâmă poveștile astea, pur și simplu.
P.I: Am vrut să ficţionalizăm. Nu e verbatim niciodată. Sunt lucruri pe care le-am preluat și le-am modificat. Nu am pus nume, nu am dat locaţii, să nu expunem pe nimeni. Ne-am gândit noi că-i mai bine.
R.C: Ne-am întrebat foarte mult cum reprezentăm dacă reprezentăm, și din ce poziţie avem dreptul să reprezentăm pe cineva. Dacă astăzi aș lucra la alt spectacol pornind de la tema asta, ar fi mult mai explicit. E o problemă care ne privește pe toţi. Sunt foarte multe insecurităţi locative în orașul ăsta. Când am lucrat la spectacol ne-am gândit și la noi și la oamenii din jurul nostru, care nu știu despre cazuri ca Pata Rât. Întrebarea e cum adresezi această problemă unor persoane care nici măcar nu știu de ea? De exemplu, vorbind despre criteriile pentru locuinţe sociale din Cluj, mi s-a părut foarte important de conștientiezat că Clujul este orașul cu unul dintre cele mai groaznice sisteme de punctaj. Un doctorat [n.r. primește] 45 de puncte și un copil un punct?!
L.M: Care sunt cazurile documentate care și-au lăsat aprenta asupra spectacolului?
R.C: Ai putea zice că evenimentul de la Baia Mare e mai recognoscibil, tocmai pentru că are acel zid. E ceva super concret și direct. Nu e o chestie subtilă pe care te poţi preface că nu o vezi. Aia clar ne-a influenţat. Evacuarea de pe strada Coastei clar ne-a influenţat, pentru că am avut contact cu oamenii de acolo.
Doru Taloș: Și primarul din Eforie.
P.S: Sunt foarte multe cazuri scârboase de-a dreptul. La Baia Mare, de exemplu, Cherecheș e halucinant! Spune: „O să fac o operă de artă din a-i muta pe oamenii ăștia” – cuvintele lui.
George Sfetcu: La fel și în Dej.
P.S: Și Piatra Neamţ.
P.I: Într-un interviu din care ne-am inspirat apare un judecător executoresc căruia jurnalistul îi spune – „Nu e uman ce faceţi!”; iar replica lui: „E uman, nu e uman, eu vorbesc despre legi!”. Iar când vezi că aceste legi se repetă în atâtea locuri din ţară, vezi întregul și vezi, de fapt, cum funcţionează sistemul.
L.M.: De ce teatru social? Ce v-a adus munca la acest spectacol?
G.F: Mi-a plăcut super mult stilul de lucru. Am avut ocazia să fac o documentare și, pe baza ei, să aflu chestii. În loc să servesc un text de-a gata, am avut posibilitatea să mă documentez și să am opinia mea despre o anumită situaţie. Și am aflat chestii care m-au făcut să vreau să aflu mai multe. Și am putut să arăt altor oameni și să vorbesc cu ei despre ce am aflat – uite, eu cred asta.
D.T: Mie mi se pare important să găsesc o altă justificare decât „artă pentru artă” și „teatru pentru teatru”. Am nevoie de un alt de ce?
P.S.: După ce am început cu Refugii, am început să mă gândesc că se întâmplă un genocid. Adică, în cazuri din astea oamenii mor, în fiecare lună, în fiecare iarnă. Ok, pot să înţeleg că tu ca politician nu ai mână liberă să faci sută la sută ce vrei, dar nu poţi, măi, să stai indiferent la lucrurile asta. Nu! Nu poţi să zici „n-am ce să fac”. Oricare putem să fim în situaţia asta. Hello, trăiești în orașul ăsta, îi fain la Cluj?
Lorand Maxim