“Momentan plătesc 700 de lei + cheltuieli pentru o garsonieră de 30mp. Locația este bună însă pe jos este linoleum vechi, mobilierul bunicii și… gândaci. Am luat garsoniera în luna octombrie din disperare și de frică că aș fi putut rămâne fără alte opțiuni. În plus, este dificil să găsești chirii pet-friendly, deci a trebuit să fac un compromis enorm. Traiul în Cluj este pentru mulți... supraviețuire. Dintr-un salariu de 1500 lei rămân în final cu 300 lei în mână, suma fiind folosită strict pentru chirie, cheltuieli și hrană.” Anca, chiraş din Cluj
Cum se stabileşte prețul unei chirii? Un agent imobiliar îți va răspunde că prețul este în primul rând dictat de către piață, iar într-o măsură secundară de către mărimea apartamentului, locația lui şi finisajele interioare. O explicație care, la prima vedere, pare de bun simț. De altfel, este explicația pe care o auzim frecvent în presa scrisă, la televizor şi radio. Această înțelegere a pieței capitaliste este atât de înrădăcinată în imaginarul nostru colectiv, încât până şi unii chiriaşi, care ajung să plătească sume obscene pentru o chirie, nu mai recunosc vreun fel de responsabilitate din partea proprietarului. Foarte puțini ajung să mai înțeleagă piața ca o relație între diferiți actori cu interese diferite, uneori conflictuale. În înțelegerea comună, piața înseamnă cerere şi ofertă, un mecanism obiectiv care se autoreglează. În această logică, mecanismele pieței nu îi vor permite unui proprietar să ceară o chirie mai mare decât îşi permite un chiriaş, pentru că astfel dispare cererea şi el va rămâne cu un apartament gol.
Problema cu acest raționament este că funcționează doar în situația ideală când cererea este mai mult sau mai puțin egală cu oferta. În realitate, într-un oraş ca şi Cluj, unde cererea depăşeşte considerabil oferta, se creează un dezechilibru, balanța fiind înclinată puternic în favoarea proprietarului. Astfel se ajunge la situații în care, pe lângă faptul că povara chiriei creşte de la an la an, calitatea apartamentelor tinde să se înrăutățească, gradul de supraaglomerare creşte şi interesul proprietarului pentru bunăstarea chiriaşului devine aproape inexistent. Dar ce vină are proprietarul că sunt prea puține apartamente în Cluj? Într-adevăr lipsa unui stoc adecvat de locuințe nu poate fi pusă în cârca rentierilor, dar nici nu putem ignora faptul că această subclasă a clasei de mijloc acționează în mod rațional în propriul său interes şi în defavoarea chiriaşilor, speculând condițiile prielnice de pe piață. Chiar şi teoriile economice clasice liberale spun că la un anumit punct e nevoie de un echilibru între vânzător şi cumpărător, pentru că dacă îi iei azi omului toți banii, mâine nu va mai avea cu ce să cumpere şi în cele din urmă vei rămâne şi tu fără clienți. Aceste lecții par să fie străine proprietarilor din Cluj, care preferă să-şi maximizeze profitul în prezent, fără vreo frică de o eventuală spargere a bulei imobiliare. O abordare destul de riscantă, având în vedere că un procent mare din apartamente a fost achiziționat prin credite care sunt plătite la rândul lor din veniturile obținute din chirie.
Ajungem astfel la un alt argument extrem de problematic pe care îl auzim frecvent: “nimeni nu are dreptul să-i spună omului ce să facă cu proprietatea lui! Dacă e prea lacom, va plăti prețul pe viitor.” Din nou un argument care pare de bun simț, dar care dacă l-am aplica în restul sectoarelor economice ar duce la un colaps total al pieței.
Orice ar spune ideologii neoliberalismului, piața liberă nu poate exista în realitatea statului modern. Toate relațiile economice sunt mediate de către stat, uneori într-un mod direct prin subvenții, alteori prin dezvoltarea de infrastructură fizică şi socială. Rentierii din oraşul nostru nu fac excepție. Apariția acestei subclase a fost rezultatul privatizării stocului de locuințe construite înainte de ’89, a subvenționării de către stat a programelor de credite ipotecare și a retragerii aproape completă a statului de pe piața imobiliară. Nereglementarea pieței chiriilor creează un mediu propice speculei subvenționate din bani publici. Cum declara şi Daniel Rus, agent imobiliar, pentru PressOne:
“Dacă ai 100.000 euro, decât să ții banii la bancă, unde primești o dobândă de aproximativ 1%, mai bine investești în imobiliare, unde speri la un randament de 6-8%. Sunt multe persoane care au cumpărat apartamente la Cluj strict pentru investiție și închiriere, urmând să își recupereze banii în 12-15 ani. Am, de pildă, un client care are 4 imobile închiriate sau un client stabilit la Paris care a cumpărat o proprietate la Cluj fiindcă a auzit că se închiriază bine”. Un randament la care puține afaceri pot spera vreodată. În final aş vrea să propun o înțelegere diferită a pieței chiriilor, unde valoarea chiriei nu este un număr abstract dictat de mâna invizibilă a pieței, ci este rezultatul conflictului de interese dintre proprietar şi chiriaş, în care fiecare îşi foloseşte toate armele pentru a-şi maximiza propria bunăstare. Contradicția fundamentală a pieței imobiliare din România şi nu numai este că chiriaşul se află într-un conflict nu doar cu rentierul ci cu însăşi statul, care creează un cadru economic propice acumulării rapide de resurse pentru clasa rentieră în defavoarea chiriaşilor. E nevoie astfel să acționăm şi la nivel de politici publice, pentru a cere măcar protecția minimă pe care statul o oferă consumatorilor din alte sectoare economice, pentru că altfel nu există nicio piedică care să îi oprească pe rentieri să ne ia şi haina de pe spate.
Singura armă a chiriaşilor este organizarea.
Vlad Mureșan