Salarii mici – costuri mari cu locuirea

Soluție: creșterea fondului de locuințe publice

Una dintre ideile de bază ale cercetării noastre militante este aceasta: situația materială a lucrătorilor este definită atât prin veniturile lor, cât și prin costurile locuirii. Astfel, veniturile mici și costurile mari ale locuirii (chiria sau creditul imobiliar, întreținerea locuinței, utilitățile) conduc împreună la pauperizarea lucrătorilor și lucrătoarelor. În cele ce urmează, pe baza unor statistici privind veniturile populației, pe de o parte, și situația fondului locativ pe de alta, discutăm despre ruptura cea mare între salariile și costurile locuirii din România. Concluzia noastră este că strategiile individuale prin care oamenii încearcă să facă față consecințelor acestei rupturi nu pot răspunde crizei locuirii ca o criză sistemică, de aceea este nevoie de responsabilizarea statului în ce privește crearea unui fond semnificativ de locuințe publice.

  1. Evoluția numărului de salariați și evoluția nevoilor de locuire

An de an, datele de la Institutul Național de Statistică arată faptul că persoanele care nu sunt salariate (precum şi persoanele care locuiesc în gospodării în care adultul responsabil nu este salariat) au o viață mult mai grea decât persoanele salariate, având un risc ridicat de a locui în condițiile cele mai precare şi în deprivare locativă: în locuințe neîncălzite, nedotate corespunzător, supraaglomerate, construite informal, în risc de evacuare etc. După criza globală care a afectat România în 2008-2009, numărul persoanelor salariate a scăzut la nivel național (ajungând la doar 4.348.739 de persoane, deci a crescut considerabil numărul persoanelor precare şi în deprivare locativă). Ea a ajuns la 5 milioane abia în anul 2018, dar fiind încă sub nivelul pre-criză şi mult sub cei 8 milioane de salariați din anul 1990. De asemenea, conform studiului din 2019, Situația salariaților din România – studiu anual (mai departe Syndex – 2019), diferențele dintre județele din regiunile Sud, Sud-Est, Sud-Vest și Nord-Est, pe de o parte, și restul țării, pe de altă parte, rămân foarte pronunțate, în multe dintre primele salariații reprezentând sub 20% din totalul populației, în timp ce în capitală numărul salariaților depășește 50% din numărul de locuitori, județul Timiş având 34.8% şi județul Cluj având 33.3% salariați din totalul populației.

Toate acestea arată că, deşi statutul de salariat oferă condiții mai adecvate de viață decât au persoanele nesalariate, acest statut este nesigur, vulnerabil la schimbările economice locale (accesul la locuri de muncă, dezvoltarea inegală a regiunilor etc.) şi la cele macro-economice. Astfel, statutul de salariat rămâne vulnerabil la fluctuația prețurilor şi la accesul/lipsa accesului la bunuri vitale precum o locuință.

Tabel 1. Creșterea numărului de salariați în Cluj-Napoca și în jud. Cluj, 2008-2017, INS

În Județul Cluj, numărul mediu a salariaților crescut mai ales în Municipiul Cluj-Napoca (35.000 salariați în plus în 2017 față de 2008), în timp ce în restul județului a rămas relativ constant şi relativ mic față de numărul salariaților din orașul Cluj (Tabelul 1). Ceea ce arată că oportunitățile de muncă din Mun. Cluj-Napoca nu se resfrâng şi în restul județului, oraşul fiind un mare magnet pentru forța de muncă – exercitându-se deci o mare presiune pe stocul de locuințe din oraş. Dacă adaugăm şi turismul în creştere (din 2016, numărul de sosiri ale turiştilor în orașul Cluj depăşeşte tot mai mult numărul locuitorilor din oraş), înțelegem că nevoia de locuințe este foarte mare şi în creştere puternică în Cluj-Napoca, iar proprietarii şi dezvoltatorii imobiliari cresc prețurile pentru a-şi creşte profiturile.

Tabel 2. Creșterea numărului de salariați în Timișoara și în jud. Timiș, 1990-2017, INS

În cazul Județului Timiş, numărul de salariați este încă sub nivelul pre-criză în Mun. Timişoara (şi relativ egal în ultimii ani), dar peste nivelul pre-criză în totalitatea județului, în creştere absolută şi în creştere relativă față de numărul salariaților din Mun. Timişoara (Tabelul 2). Din informațiile sindicatelor partenere ale Blocului pentru locuire, locurile de muncă din restul județului s-ar concentra tot în apropierea Mun. Timişoara – astfel încât nevoia muncitorilor de locuințe este prezentă atât în oraş, cât şi în localitățile limitrofe, unde dezvoltatorii cresc prețurile.

Tabel 3. Creșterea numărului de salariați în mun. București, 2008-2017, INS

Numărul mediu al salariaților în Mun. Bucureşti a depăşit abia în 2018 nivelul pre-criză, chiar dacă în ultimii 4 ani a crescut mult (de la circa 810.000 în anii de austeritate, la 918.228 în 2017, care era sub cei 922.234 salariați din anul 2008 pre-criză). În ultimul deceniu, în Bucureşti, numărul de salariați a fluctuat cu circa 140.000, iar în Ilfov a crescut treptat (în afara anilor cei mai grei 2010-2011) cu 40.000. Ceea ce arată că şi Bucureştiul este un oraş-magnet pentru salariați, nevoia de locuințe fiind foarte mare (Tabelul 3)

Figura 1. Fondul de locuințe în România: total locuințe și număr locuințe în proprietate publică, INS – Tempo online

În aceeaşi perioadă, numărul de locuințe nou construite (Figura 1) în cele trei orașe și în România rămâne insuficient şi realizat mai ales din fonduri private – deci fără niciun fel de control asupra prețurilor sau asupra accesibilității pentru muncitoarele şi muncitorii care au cea mai mare nevoie de locuințe noi și nu au resurse necesare pentru achiziționare unei locuințe de pe piață (Tabelul 4).

Tabel 4. Locuințe finalizate în România, în perioada 1990-2018, INS – Tempo online

Alături de privatizarea fondului vechi de stat, numărul foarte mic de locuințe publice se explică și prin faptul că după 1990 statul a construit foarte puține locuințe din bani publici, pe care nu le-a scos la vânzare și/sau că în cea mai mare parte locuințele au fost construite din fonduri private.

Figura 2. Numărul contractelor de muncă cu salariul minim și nivelul salariului minim, 2011-2019, Syndex – 2019
Figura 3. Evoluția prețurilor la apartamente în marile orașe din România, Piața imobiliară rezidențială, Raport trimestrul II 2019
  1. Creșterea numărului de contracte cu salariu minim și creșterea prețurilor la cumpărarea și închirierea locuințelor

Discrepanța între evoluția numărului de salariați, posibilitățile lor, nevoia lor de locuire şi accesul efectiv la locuințe devine şi mai clară când vedem că, deşi numărul de salariați a crescut, a crescut de fapt numărul şi ponderea salariaților cu salariul minim. Iar costurile locuințelor au crescut cu mult mai mult față de creșterea veniturilor de-a lungul celor 30 de ani. Peste 30% din contractele individuale de muncă cu normă întreagă au ajuns să aibă salariul de bază echivalent cu minimul legal, față de sub o cincime în anul 2014. La sfârșitul lunii ianuarie 2019, peste 46% din contractele individuale de muncă (inclusiv cele cu normă parțială) aveau salariul de bază la un nivel echivalent sau sub nivelul salariului minim (Syndex – 2019); peste 55% din contractele individuale de muncă aveau salariul de bază brut sub 2300 lei.

Conform datelor din Figura 2, în martie 2019 salariul brut a fost mai mare de 3 ori decât în 2011. Dar dacă comparăm salariile nete, observăm că această creștere a fost doar de 2 ori mai mare (de la 516 lei la 1263 lei), și, oricum, atât în 2011, cât și 2019 ele au fost foarte mici. În acest timp, prețul locuințelor a crescut în marile oraşe, cu aproximativ 30% în Iaşi, Ploieşti, Bucureşti, Constanța, până la cu 65% în Cluj-Napoca, precum arată Figura 3.

Conform Raportului citat mai sus, chiriile sunt și ele foarte mari în cele trei orașe care conduc lista prețurilor de imobiliare rezidențiale. În Cluj-Napoca, chiria unui apartament confort I cu 2 camere a costat 400 de euro atât în 2018, cât și în 2019; în București el a crescut de la 366 la 400 euro, iar în Timișoara de la 300 la 340 euro.

Ne întrebăm cine îşi permite aceste costuri? Dacă comparăm veniturile medii din orașele București, Cluj și Timișoara (care sunt mai ridicate față de media națională), cu prețul mediu al unei chirii (Tabelul 5) sau cu rata bancară plătită lunar pentru un credit imobiliar cu care se poate cumpăra un apartament de două camere (Tabelul 6), observăm din tabelele de mai jos, că și cei cu veniturile medii își cheltuie mai mult de jumătate din venit pe aceste costuri.

Dacă adăugăm la prețurile din tabelele de mai sus și costurile cu utilitățile și cu întreținerea locuințelor, concludem ușor că românii cheltuie enorm de mult pe costurile locuirii față de veniturile lor. Și mai important, trebuie să tragem semnalul de alarmă al crizei locuirii, sau al crizei accesibilității unei locuințe adecvate, mai ales în cazul angajaților și angajatelor cu venitul minim. Iar procentul lor este foarte ridicat în România, apropiindu-se de 50%, precum arată Figura 4.

Concluzia unui studiu al Friedrich Ebert Stiftung (2018), este salarii mici, costuri mari: traiul decent în România este un lux. Calculând coşul minim de consum pe o lună, pentru o persoană, pentru a avea o viață decentă, la 2552 lei, a rezultat faptul că 85% dintre contractele de muncă sunt sub nivelul acestui coş minim necesar pentru un trai decent (Figura 5). Cine îşi permite să închirieze sau să achiziționeze o locuință de pe piață, având în vedere costurile mari ale locuirii?

Tabel 5. Salar mediu net (INS), nivelul chiriei la apartament (Piața imobiliară rezidențială, Raport trimestrul II 2019) și procentul cheltuit pe închirierea unei locuințe
Tabel 6. Salar mediu net (INS), preț la apartament de 52 mp (Piața imobiliară rezidențială, Raport trimestrul II 2019), rata lunară pe un credit imobiliare (simulator costuri credit, Banca Transilvania) și procentul cheltuit pe rata lunară a creditului pe locuință
Figura 4. Distribuția contractelor de muncă pe intervale de salariu, Raportul Syndex - 2019
Figura 5. Contracte la nivelul salariului minim și contracte sub pragul coșului minim; Raport Coșul minim de consum lunar pentru un trai decent pentru populația României, FES 2018
Figura 6. Diferența dintre numărul de contracte de muncă și numărul de salariați, Syndex – 2019
  1. Ce strategii folosesc salariații pentru a putea acoperi costurile mari ale locuirii?

Principala strategie a cetățenilor români confruntați cu lipsa locurilor de muncă pentru care ar primi un salar prin care să își poată asigura un trai decent este migrația transnațională (Conform BNR, în 2017, aproape 37 % dintre lucrătorii din România au lucrat în străinătate).

O altă strategie a lucrătorilor care lucrează pe salarii mici, fiind confruntați cu costurile mari ale consumului (inclusiv ale locuirii) este angajarea în mai multe locuri de muncă. Astfel, în ultimii ani, este o diferență tot mai mare între numărul de contracte de muncă active (CIM-uri) şi numărul de salariați: de la o diferență de circa 377.000 la începutul anului 2012, s-a ajuns la o diferență circa de 844.000 la final de 2018 (Figura 6). Deci circa 844.000 de CIMuri care reprezintă un al doilea sau chiar al treilea loc de muncă pentru salariați, deci sute de mii de salariați pentru care un singur salariu este insuficient pentru acoperirea costurilor vieții!

Figura 7. Procentul celor care locuiesc în locuințe supraaglomerate – România, EUROSTAT, 2018

Un alt mod de a face față costurilor mari şi tot mai mari cu locuirea forțează oamenii să renunțe la locuirea în condiții adecvate. Astfel, aproximativ jumătate din populația României locuieşte în condiții de supra-aglomerare (Figura 7) – una dintre cele mai mari rate de supra-aglomerare la nivel european. În plus, în anii de austeritate, aproape 65% dintre persoanele cu venituri mici trăiesc în locuințe supra-aglomerate, deci inadecvate pentru odihnă, studiu, recuperarea sănătății etc. Acest nivel nu scade sub 56% nici în anii de creştere economică, ceea ce arată vulnerabilitatea şi precaritatea locativă sistemică a persoanelor cu venituri mici.

  1. Concluzii

Costurile mari ale locuirii, și alte probleme ale sale (condiții indecvate, supraaglomerarea) îi afectează şi pe lucrătorii din zonele în care sunt concentrate locurile de muncă mai bine plătite (cum sunt în Bucureşti, sau în județele Cluj, Timiş, Ilfov, Braşov, Sibiu, Iaşi). Cauzele sunt, precum am arătat, costurile mari cu locuirea şi faptul că acestea reprezintă o mare parte din costurile lunare ale întregii populații! Adică costurile mari cu locuirea consumă o mare parte din veniturile lunare ale populației. Costurile cu locuința (chirie sau rată sau impozit, apă, electricitate, gaze etc.) reprezintă a doua mare categorie de costuri, după alimente. Dacă la costurile cu locuința adăugăm costurile pentru mobilier, dotarea şi întreținerea locuinței, acestea împreună devin mai mari decât costurile cu alimentele. Dacă mai adaugăm şi costurile de transport – care țin de localizarea/poziționarea locuinței mai aproape sau mai departe de locul de muncă, de serviciile publice vitale, de şcoala copiilor etc. – acest cost devine mult mai mare decât orice categorie de costuri, ajungând la circa 40% lunar (față de circa 27% pentru alimente), la nivelul întregii populații.

Aceste probleme create în contextul dezvoltării pieței imobiliare și al transformării locuinței în marfă foarte scumpă și obiect de investiție, precum și în condițiile transformării României în țara muncii ieftine ne fac să afirmăm: piața de locuințe nu este soluția, ci cauza crizei locuirii. De aceea, în următorii ani este nevoie de producerea și distribuirea unui fond semnificativ de locuințe în afara pieței. Asigurarea accesului la locuințe publice este crucială în orașele cu populație în creștere, și în mod prioritar pentru lucrătorii cu venituri reduse și cei care locuiesc în nesiguranță și în condiții inadecvate.

Ioana Florea și Enikő Vincze

Comments are closed.