”Locuința este de fapt prioritatea numărul unu.”

Interviuri cu lideri sindicali

Cercetarea militantă întreprinsă de Blocul pentru Locuire în cadrul proiectului Action against Labour Exploitation and Housing Deprivation finanțat de Fundația Rosa Luxemburg a cuprins și realizarea de interviuri cu lideri sindicali. Acest demers a avut ca scop pe de o parte colectarea de date privind perspectiva acestora despre relația dintre muncă și locuire și pe de altă parte fundamentarea unei viitoare colaborări între organizațiile sindicale abordate și organizațiile pentru justiție locativă, membre ale Blocului pentru Locuire.

Metodologie

Am realizat interviurile semi-structurate în București, Cluj și Timișoara pe baza unei grile. Prin aceasta am urmărit obținerea de informații cu privire la activitatea sindicală a liderului, la prioritățile și succesele sindicatului, dar și la situația locativă a membrilor și la perspectiva asupra implicării sindicale și a rolului sindicatelor în problemele de locuire.

Datorită cadrului semi-structurat, întâlnirile au produs o varietate de alte date și opinii, pe care le-am prelucrat prin analiză tematică, identificând astfel elementele comune din discursuri,diferențele dintre ele, precum și conexiunile între temele rezultate.

Am realizat 15 interviuri cu lideri de la nivel sindical, de federație și confederație din domeniile: învățământ universitar, preuniversitar, telecomunicatii, IT, horeca, comerț, servicii, salubritate, sănătate, transport urban și feroviar.

Am transcris și codat tematic interviurile, o parte dintre teme fiind definite pe baza grilei de interviu, iar altele reieșind în urma examinării informațiilor obținute.

Pe lângă acestea, pentru stabilirea contactului cu sindicatele și dezvoltarea unor propuneri și agende comune, membrele Blocului au organizat o dezbatere publică la București, precum și două discuții de grup cu lideri sindicali, în București și Cluj.

Rezultate

Temele, dezvoltate pe baza recurențelor din discursul sindicaliștilor intervievați, grupează poziții ale acestora cu privire la mari subiecte socio-politice, precum: forța de muncă, politica salarială, rolul statului în economie, privatizările și impactul lor, transformarea muncii sindicale în post-socialism, precum și reflecții asupra relației dintre muncă și locuire și transformarea politicilor de locuire  în anii 1990.

Spațiul limitat nu ne permite să detaliem fiecare dintre acest teme, de aceea în paginile ce urmează vom prezenta doar o selecție ilustrativă a datelor obținute.

”Statul român le protejează mai mult pe multinaționale.”

Sindicaliștii știu foarte bine care au fost consecințele privatizării economiei românești și cum acest proces a creat teren pentru capitalul străin și pentru multinaționale, care au găsit în această țară o forță de muncă ieftină:

Acelorași oameni se datorează și răul din trecut, și răul de acum. Ei au făcut și privatizarea, erau directori pe vremuri. Privatizarea prin acțiuni a însemnat că toți muncitorii puteau să cumpere acțiuni, dar cine avea bani? Directorii își dădeau prime în fiecare lună și cumpărau tot mai multe acțiuni. Muncitorii cei mulți au tot strâns cu cureaua, mai ales în anii 1980, ca să fie mai bine mai târziu, și apoi după 1990 tot acest efort a ajuns în buzunarele directorilor care au privatizat. S-a furat enorm din economia națională. A fost ușor directorilor de atunci, de dinainte de 1989, să se facă proprietari practic fără să facă nimic, și mai mult, să lase întreprinderile să falimenteze. În spatele politicienilor sunt oamenii cu interesul de a-și crește averile. Printre ele multinaționale. Ei dictează de fapt. Companiile din străinătate au interesul ca România să nu aibă infrastructură dezvoltată și să rămână o țară a forței de muncă ieftină. (confederație sindicală)

Există un consens în rândul liderilor intervievați, conform căruia forța de muncă tânără este insuficientă, fiind demotivată de salariile mici, precum și de condițiile precare de lucru și de instabilitatea locurilor de muncă.

Această părere se regăsește cu precădere în discursul sindicaliștilor din servicii și utilități publice, precum și din transportul urban și feroviar.

Problema este că nu vin tineri. Cei care sunt [au] media de vârstă e 50 de ani. Deci nu vin tineri pentru că nu e o muncă ușoară, nu e atractiv salariul. Anul trecut mi-au murit 2 salariați opăriți. Deci riscul și pericolul în lucrul cu instalații de peste 35 de ani, învechite și nereparate... (servicii și utilități publice)

Plus că foarte mulți vin, sunt atrași de această meserie, fac școala, stau un an de zile și pleacă; preferă să meargă șofer pe tir în afară, câștigă mai mult. (sistemul feroviar)

Muncitorii din salubritate, pe lângă faptul că au venituri foarte mici, sunt și stigmatizați, atât ei cât și munca lor:

Se tot construiesc căși și blocuri noi în Cluj, printre cele vechi, astfel încât pentru angajați crește volumul de lucru de la an la an; ei trebuie să ia gunoiul din toată zona, deci și de la casele noi. Însă salariile lor nu cresc, chiar dacă taxele respective nou plătite intră la firmă. Și nu se angajează oameni în plus. Eu sunt gunoier al orașului de 21 de ani și în 2010 primăria m-a mutat printre gunoaie (la Pata Rât). (salubritate)

Modelul economic de atragere a companiilor multinaționale cu orice preț creează, în opinia mai multor lideri, un echilibru fragil și instabil bazat pe salarii mici și forță de muncă slab calificată:

Noi suntem dependenți de multinaționale și se va vedea dependența asta, acum nimeni n-o vede. Acum totu-i gros, totul merge brici, avem șomaj de 1%, să fim sănătoși. Dar dacă unul din ăștia mâine pleacă, unul din ăștia mari din oraș pleacă, jale! Pentru că pe piramidă depind familii foarte multe de câte o multinațională de asta. (IT)

Statul român nu protejează cetățenii în nici în domeniu, nici la salarii, nici la locuințe, nici la sănătate. Statul român le protejează mai mult pe multinaționale. Cel puțin din 2008-2009 încoace. Și multinaționalele se supără dacă guvernul crește salariul minim și amenință că pleacă. (confederație sindicală)

Pentru întreținerea acestui model economic, politica salarială a statului român a devenit politica multinaționalelor, exemplificată de intervievați prin impozitarea cu cotă unică, nivelul ridicat de impozitare a muncii, trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat, precum și prin toate efectele nefaste ale eliminării contractului de muncă la nivel național și ale schimbării Legii dialogului social și a Codului Muncii.

Dați-mi exemplul unei țări care zbârnâie economic și unde impozitarea e egală. Eu nu știu niciunul. Dar numai în țările din lumea a 17a, că am ieşit și dintr-a treia, suntem într-a patra, sunt lucrurile astea. Unde nu contribuie la cheltuielile generale decât în primul rând angajații, că majoritatea celor care obțin venituri foarte mari nu plătesc nimic. (comerț)

Se mai întâmplă ca la negocieri patronatele să fie de acord cu ce cerem noi. Și guvernul să nu vrea. Mă și întrebam, de ce participă și guvernul? Adică ar putea să participe ca și angajator, este printre cei mai mari angajatori în România. Dar el participă ca Guvern și asta este o problemă pentru noi atunci când îi susține pe angajatori, pe patroni. (confederație sindicală)

Astfel, statul este văzut fie ca neimplicându-se suficient în reglementarea pieței (prin garantarea drepturilor socio-economice, prin redistribuția resurselor, prin întreținerea infrastructurii și a serviciilor publice sau de exemplu prin controlul sistemului bancar), fie contribuind și fiind complice la falimentarea și/sau degradarea industriei și a serviciilor, în avantajul actorilor privați.

Statul nu trebuie doar să colecteze taxe și impozite. Trebuie să le gestioneze în interesul populației. Prea ușor ne-au învățat cu explicația asta, de ce nu avem sănătate, de ce nu avem educație școlară bună, de ce nu avem drumuri bune, de ce nu avem locuințe sociale, la toate ni se spune că pentru că nu sunt bani. Ceea ce este fals. Sunt bani. Dar întrebarea este ce faci cu ei, unde îi investești, în favoarea cui? Ar putea să aibă un procent din bugetul anual pe locuințe sociale de exemplu. (confederație sindicală)

(I)nteresul a fost să nu achiziționăm pentru că achiziția de material rulant ar fi însemnat ca operatorul de stat să beneficieze 80% de el, iar operatorul privat 20%. Și atunci interesul a fost să-l țină sub papuc pe operatorul de stat și să-i scadă din putere. Neavând material rulant, de la an scade ca și cota de piață. Și atunci se face un transfer către operatorii privați ai serviciului public de călători. (sistemul feroviar)

În mod particular, un moment dureros de cotitură pentru organizarea sindicală a fost anul 2011:

În 2011, când s-a schimbat Codul Muncii, astfel încât a devenit codul angajatorului. Și s-a făcut Legea dialogului social. A devenit mai ușor pentru angajator să concedieze angajații. Constituirea de sindicate a devenit mult mai dificilă, chiar imposibilă în cele mai multe cazuri. (confederație sindicală)

Ne-am luptat pentru contract la nivel de sector de activitate și din 2011 ne-a terminat. (servicii și utilități publice)

”Era legea meșterului Manole.”

În contextul acestei demantelări din ultimii treizeci de ani a statului social, cum este văzută de lideri transformarea pe de o parte a muncii sindicale și pe de altă parte a rolului sindicatelor în societate? Printre noile provocări ale muncii sindicale aduse în discuție de intervievați s-au numărat cooptarea și pacificarea luptei sindicale prin proiectele din fonduri europene, campaniile de compromitere a liderilor sindicali, lipsa de resurse și de putere a sindicatelor, raportarea ierarhică în structurile sindicale și pasivitatea membrilor, precum și fragmentarea mișcării sindicale.

Și tot așa, au venit din afară să ne spună ce înseamnă munca sindicală. Și ne-au spus că nu este bine să avem un singur sindicat, trebuie să ne împărțim pe blocuri. Să ne diversificăm. Dar de ce, întreb eu? Nu avem cu toții același obiectiv de luptă, adică binele lucrătorului? (confederație sindicală)

În plus, dificultatea și teama de sindicalizare în mediul privat și politica anti-sindicală a companiilor private contribuie la adâncirea discrepanțelor dintre sistemul privat și cel public, alimentând disensiuni și desolidarizare între cele două categorii de lucrători.

Era legea meşterului Manole. Noi mergeam în alt județ, construiam acolo un sindicat, între timp ăla din urmă se demola, întrucât nu funcționa principiul bulgărelui de zăpadă. (...) Și aveam într-un magazin doi colegi de magazin, singurii angajați de acolo, amândoi se înscriseseră în sindicat, dar niciunul nu-i spusese celuilalt de frică să nu-l spună patronului, să-l dea afară. (comerț)

”Suntem prost plătiți. Suntem mulți care avem rate, credite. E grea mobilizarea. Oamenii se tem. Romii se tem de acțiune. „Hai să amenințăm cu demisia” ar fi o posibilitate, dar se tem.” (salubritate)

Mai departe, viziunea liderilor asupra rolului politic al sindicatelor este exemplificată cel mai elocvent prin felul în care aceștia privesc negocierile sindicale cu autoritățile și angajatorii. Perspectiva ce reiese din interviuri este una cu precădere neconfruntațională, ce decurge din asimilarea activității sindicale cu ideea de dialog social, care presupune existența în procesul de negociere a unor părți egale, cu interese și beneficii similare.

Atât lucrătorii, cât și sindicatele trăiesc din întreprinderi. Deci scopul nostru nu este să facem rău întreprinderii, ci să convingem angajatorii că trebuie să facă în așa fel încât să fie bine și lucrătorilor, nu doar lor. (confederație sindicală)

Se pupă sindicatul cu conducerea! Nu e bine! Imediat au sărit ăştia. Măi! Este colegul nostru în primul rând. Şi dacă eu îl văd ca pe colegul meu şi ca prietenul meu, îmi este mult mai uşor să negociez cu el. Dacă mă duc pe picior de război, aşa încrâncenată, mie mi se face rău. Eu nu pot. (învățământ universitar)

Adică nu putem să dăm noi legi. Și noi trebuie să le respectăm pe alea care sunt. Noi putem să facem lobby, putem să prezentăm proiecte, putem să dăm o îmbunătățire (...), dar noi nu putem să ne batem, noi sau alte sindicate, cu angajatorii noștri neavând în spate o lege care să fie cât de cât, să te ajute. (IT)

”Totul s-a șters cu buretele.”

Atât reflecțiile asupra transformării muncii sindicale în post-socialism, cât și această viziune neconfruntațională cu privire la rolul sindicatului în relație cu statul și cu angajatorii au implicații directe asupra felului în care liderii sindicali se raportează în prezent la problematica locuirii lucrătorilor.

Având în vedere că în perioada socialistă sindicatele erau un actor important în implementarea politicii de locuire, reiese o apreciere pozitivă printre cei intervievați –atât din perspectivă istorică, cât și ca istorie personală și de familie – asupra rolului sindicatelor în intermedierea accesului la locuință, ca element fundamental în reproducerea socială a forței de muncă.

Și eu am beneficiat în tinerețe, am stat într-un cămin de nefamiliști, după care am primit o locuință de serviciu. Era o tradiție pentru ceferiști. (sistemul feroviar)

În trecut, sindicatul reprezenta organizația care își dădea avizul pe ce înseamnă locuința în toate domeniile de activitate. Eu cred că era un lucru bun. (sănătate)

Mă deranjează că mulți nu recunosc ce a fost bun în trecut; desigur au fost și lucruri rele, dar ce era bun ar trebui recunoscut. Totul s-a șters cu buretele. Oamenii care și-au cumpărat locuințele după 1990, au uitat că de la stat au primit locuința aceea. (confederație sindicală)

Până în 1994 era un acord între sindicat și Consiliul Local prin care se depunea cerere pentru a putea primi locuințe, practica normală de până atunci. Erau câteva locuințe repartizate anual doar către ei și era concurs de dosare pe baza unor criterii. CL decidea, erau cam 2-3 apartamente pe an și cam 40-50 de cereri. (învățământ preuniversitar)

La începutul anilor 1990, până în aproximativ 1994, încă se redistribuiau locuințe personalului din sănătate. Se repartizau 1-2 apartamente pe unitate sanitară. Federația făcea parte din comisia de atribuire a locuințelor. În momentul de față locuințele de serviciu nu acoperă necesarul. În Cluj una din problemele mari este necesitatea navetismului la locul de muncă – există personal care locuiește în Gherla sau chiar Dej, care în fiecare zi face o navetă de 2-3 ore până la locul de muncă. (sănătate)

Prin urmare, sindicaliștii spun că nu trebuie să uităm că existau în trecut și alte modele de abordare a nevoii de locuire a lucrătorilor:

Înainte de 1990 aveai un loc de muncă, aveai o locuință, la început poate într-un cămin muncitoresc, dar apoi ai primit un apartament la bloc. Așa a început, cu construirea unei fabrici sau unui combinat, și s-au făcut și locuințe pentru muncitori, altfel nu se putea. Acest model nu l-au inventat românii și nu l-au inventat pe vremea socialismului. (confederație sindicală)

În acest context, așteptările din prezent ale lucrătorilor ca sindicatul să adreseze nevoile lor de bază, ca în perioada socialistă, sunt criticate de lideri nu neapărat în sensul că sindicatele nu ar trebui să se implice, ci din perspectiva faptului că acestea nu mai au resursele și puterea pe care le aveau odată.

Tu ca sindicat ce poți să faci? Eu ca sindicat pot să vin în ajutorul lui să negociez un contract, o primă când pleacă în concediu, un bilet gratuit la mare, la munte, la copiii cu probleme ai angajaților, să-i dau un ajutor când pleacă la pensie, să aibă din ce trăi până îi vine pensia. Dar în rest mare lucru nu poți să faci, cotizația e foarte mică. Ce să faci mai repede? Trebuie să te și întreții. (servicii și utilități publice)

Statul nu contribuie cu nimic la activitatea sindicatelor. Întregul fond al sindicatului se face din cotizații. (învățământ preuniversitar)

”La categoria umor negru, așteaptă să le moară părinții.”

Implicarea sindicatelor în domeniul locuirii este văzută, în pofida conștientizării problemelor grave de locuire ale lucrătorilor, ca o chestiune de domeniul trecutului și tocmai această lipsă de perspectivă trebuie deconstruită, în condițiile îmbătrânirii galopante atât a forței de muncă, cât și a mediului sindical.

Deschiderea față de tema locuirii lucrătorilor este în mod firesc legată de modul în care liderii evaluează situația celor din propriul sector de activitate, recunoscând condițiile de locuire ca strâns legate de sănătatea fizică și psihică a acestora.

La categoria umor negru, răspunsul e că așteaptă să le moară părintii. Îmi spuneți, din 1200 de lei pe lună, doi angajați – unul casier, unul lucrător comercial – ce planuri de viitor vizavi de locuință își pot face? Ce locuință ar putea lua cu chirie? (comerț)

În horeca sunt peste sute de persoane care au avut probleme de retrocedare, de stat în locuințe insalubre, de trăit mult mai greu decât trăiește un om sărac. Pentru că costurile în familie sunt mult mai mari decât cât muncesc și câștigă ei. (horeca) Cum te poți spăla, cum te poți odihni după o zi sau după o noapte de muncă de colectare a gunoaielor, dacă locuiești în condițiile care sunt în Pata Rât, mulți fără apă, fără curent, cu foarte multe persoane în spații foarte mici? (salubritate)

Să ştii că de aici pornind, de la locuință, putem vorbi şi despre nivelul de sănătate al salariaților. Tu ştii câți oameni sunt bolnavi în universitate? (sistem universitar)

În anumite fragmente de mai sus observăm, pe lângă conștientizarea problemei, și reprezentarea precarității locative ca exclusiv legată de veniturile foarte mici, și nu de costurile mari ale locuirii. Această perspectivă este întărită și de alți lideri intervievați și este un al doilea element pe care ne propunem să îl deconstruim împreună. Astfel, readucerea pe agenda sindicală a temei locuirii ar însemna nu doar recunoașterea, în context românesc și internațional, a importanței istorice a sindicatelor în lupta pentru justiție locativă, ci și deconstruirea ideii că rolul sindicatelor este exclusiv legat de nivelul de salarizare și de condițiile de muncă. În acest sens, alianța pentru muncă și locuire pe care o propunem aduce în discuție posibilitățile unei lupte comune pentru întărirea statului social și a serviciilor publice, printre care locuirea este un element esențial.

”Locuirea? Ar putea să fie temă de viitor.”

Din interviuri reiese o discrepanță între recunoașterea amplorii problemelor locative și imaginarea de posibile soluții la acestea, care sunt văzute mai degrabă tot prin intermediul pieței libere, și mai puțin prin restabilirea rolului social al statului.

Dacă până la un anumit nivel al veniturilor unei familii care vrea să acceseze o locuință statul român ar prelua dobânzile, nu spun să-i dea gratis... încă nu avem o economie care să poată suporta lucrul ăsta. Dar să suporte dobânzile și fiind un singur negociator de dobânzi pe piață, atunci dobânzile ar fi rezonabile. (comerț)

Cred că pentru tineri în perioada studiilor sau, mă rog, anumită perioadă ar trebui subvenționată (chiria). Ideal, asta ar fi să fie subvenționată de către stat pentru familiile tinere care-și încep viața de cuplu. (...) Deci după părerea mea, viitorul va fi chiria. Chiria pentru că nu, oamenii nu vor mai avea... dacă cresc proprietățile, creditele, etc, etc. (...) (Chiria) de stat sau privată sau un parteneriat public-privat – și mai tare. Pentru că statul nu-și permite să construiască și atunci în parteneriat public-privat. (învățământ universitar)

Totuși, am întâlnit și părerea conform căreia:

Deocamdată, problema locuirii nu se conștientizează ca problemă. Dar dacă s-ar face ceva în sensul acesta, de a se crea locuințe de serviciu, ar fi foarte bine pentru mulți tineri din învățământ. Ar fi avantaje și pentru comunitate, și personal la fiecare desigur. Școlile sunt în administrarea consiliului local, și multe dintre ele au internate care nu se mai folosesc pentru elevi. De ce nu s-ar putea amenaja pentru tineri profesori ca locuințe de serviciu? (învățământ preuniversitar)

Precum am întâlnit și dorința de a căuta modalități de a introduce locuirea în negocierea tripartită: Ar fi bine să știm cum se întâmplă în alte țări cu sindicatele, cum îți introduc în negocieri de exemplu și locuirea. Ar trebui făcută conexiunea între angajator, guvernul (central sau local) care construiește locuința socială, și lucrători. Astfel încât să fie clar cum câștigă fiecare din asta și cum contribuie. De exemplu angajatorii ar putea să deconteze chiria. Sau știu și eu… (confederația sindicală)

Sau reacții de genul:

Locuirea? Ar putea să fie temă de viitor. Dar acum noi ne concentrăm pe ce se întâmplă la locurile de muncă. (confederație sindicală)

Un program de locuințe publice ar putea contribui la frânarea migrației către vest a personalului medical. (sănătate)

De altfel, de-a lungul discuțiilor noastre s-au creat situații în care liderii sindicali au fost deschiși să se gândească la măsuri locative de reducerea costurilor locuirii, complementare la măsurile salariale:

Foarte mult timp politica salarială a fost de așa natură încât să îi țină pe muncitorii români în mizerie. Nici să nu moară, dar nici să nu trăiască. Acum s-a modificat această politică, s-a dat mărire de salarii. Au crescut salariile, dar s-au scumpit toate, deci puterea de cumpărare a rămas aceeași sau chiar mai mică. Ar trebui ca prețurile să fie ținute sub control. Dacă ar fi locuințe sociale, atunci astea ar reduce costul locuințelor de pe piață. Contraponderea costurilor locuirii în permanentă creștere prin locuințe sociale de stat ar putea fi o soluție. (confederație sindicală)

”Eu zic că nu avem voie să ajungem chiar așa.”

Tema locuirii are un potențial mare de mobilizare și de sindicalizare a lucrătorilor, mai ales a celor precarizați, demotivați și dezamăgiți. În mod special, tema locuirii poate fi un instrument de atragere a lucrătorilor tineri atât pe piața muncii, cât și în sindicate, recunoscând că ei au o altă situație loca tivă decât au avut părinții sau bunicii lor:

Probabil că cei peste 40-50 de ani nu au probleme prea mari de locuire. Pentru că ei sau părinții lor au avut locuințe dinainte de 1990. Dar cei născuți după 1989, sigur au mari probleme să aibă bani suficienți pentru chirie sau pentru credit bancar. (confederație sindicală)

Media de vârstă este cam în zona mea, adică undeva la 40-50 de ani sunt mulți angajați. Avem în curând pensionări. Având în vedere că se vor mai face angajări, am vrea să venim cât se poate de mult până undeva la 30 de ani. Vorbind de aceste categorii de vârstă, automat vom avea pe viitor posibile probleme cu cum vom locui fiecare, mai ales în capitală. Pentru că acolo vine, se angajează omul și trebuie să își permită o chirie sau să își cumpere o locuință. (telecomunicații)

Poate cel mai important, tema locuirii pe agenda sindicală înseamnă reafirmarea rolului profund politic al sindicatelor în lupta împotriva discursurilor și politicilor neoliberale, care transformă în stigmă, vină, eșec și responsabilitate individuale problemele structurale cauzate de dispariția statului social în favoarea pieței libere.

Eu văd și în media. Când vezi cum stă omul cu canapeaua scoasă afară și printre cartoane. Să mă ierte Dumnezeu, nu suntem în S.U.A. Ăsta e prețul economiei până la urmă. Dar aici eu zic că nu avem voie să ajungem chiar așa. (telecomunicații)

Ioana Vlad

Comments are closed.