Vizită în Muzeul Subiectiv al Locuirii

Spectacolul Muzeul Subiectiv al Locuiriispune povestea a șapte femei din Rahova-Uranus și Vulturilor 50 și a luptei pentru locuire la care ele s-au angajat. Muzeul Subiectiv al Locuirii expune șase momente cheie care, în ultimii 11 ani, au schimbat viața protagonistelor și viața celor două cartiere. Spectacolul face cunoscute situațiile cu care protagonistele s-au confruntat de-alungul anilor, alături de famiile, cunoscuții și vecinii lor și este gândit ca un apel la solidaritate. Pe scenă Elena Radu, Nicoleta Vișan, Cornelia Ioniță, Claudia Moldoveanu, Alexandrina Fieraru, Cristina Eremia, Gabriela Dumitru joacă chiar poveștile lor. Regia spectacolului aparține lui Andrei Șerban și Gabrielei Teodorescu. O parte din echipa artistică a avut amabilitatea de a ne răspunde câtorva întrebări:

Lorand Maxim: Cum ați ales teatrul pentru a spune aceste povești?

Cornelia Ioniță [Cami]: Noi am început prin copii. Ăla mic al meu „mamă eu vreau să fiu ca unchiu!”, adică fratele meu care s-a urcat pe casă; fata lui Nuți [Alexandrina Fieraru]:„vreau să fiu Cami!”. Chestii din astea mărunte, pe care ei le jucau afară-n stradă. Noi văzându-le, Cristina a zis hai să propunem o piesă! Și am zis haideți să încercăm prin piesele astea să ne spunem oful. Ce ne doare cel mai tare. Și cam asta ne doare – evacuarea!

Nicoleta Vișan:Și asta am încercat să arătăm la lume!

Cornelia Ioniță [Cami]: Și asta am încercat pentru că multă lume nu știe ce înseamnă să fii evacuat. Am încercat să arătăm exact prin câte etape trece un evacuat.

Andrei Șerban: Noi ce putem face prin teatru e să zicem – se întâmplă lucrurile astea. E o nedreptate care se întâmplă. Tu trebuie să știi! Sunt niște voci, sunt niște oameni, semeni de-ai noștri care au niște probleme. Teatrul crează contextul de a zice poveștile astea. E un semnal de alarmă.

Lorand Maxim: Spectacolul este construit din șase scene. Fiecare scenă este deschisă de câte o imagine. Practic, în prima fază vedem niște personaje care, asemănător unor statui, sunt încremenite într-o poziție. Publicul este invitat să interpreteze mai întâi imaginea, apoi se dă startul la acțiune și ni se arată contextul din care imaginea e desprinsă. Cum ați ajuns la aceste șase scene și de ce acest tip de interacțiune?

Nicoleta Vișan:Toată chestia a plecat de la întrebarea: când ne-am simțit noi neputincioase? E povestea ei, e povestea mea. Poveștile pe care noi  le jucăm sunt reale.

Cristina Eremia: Regizorii ne-au întrebat pe noi ca persoane, ce vrem noi să transmitem publicului? Și noi am vrut să îi facem să înțeleagă ce înseamnă o evacuare și să se întrebe ce ar face ei dacă ar fi în locul nostru.

Andrei Șerban: Piesa e construită din șase scene pentru că două dintre actrițe au aceeași poveste. Au fost martore la aceeași evacuare. Pentru mine e important că sunt niște povești din cartier, povești ale oamenilor care trăiesc lângă noi. Nu mai e teatrul acela care reprezintă doar o anumită clasă socială  care se gândește nu știu cum la nu știu ce probleme. Aici sunt poveștile care ar trebui să fie spuse. Despre asta e teatrul cu oamenii. În cartier lucrurile astea se vorbesc, se știu.

Publicul se întoarce cu spatele când se schimbă scenele. După o reprezentație a venit un spectator și mi-a zis  „băi, eu acuma realizez că noi de fapt stăm tot timpul cu spatele la evacuările astea”. Te întorci și la un moment dat te surprinde, apare o știre undeva: „a mai fost o evacuare pe strada Sfinților!”.

Lorand Maxim: Ce vedem în spectacol?

Cristina Eremia: Am încercat prin piesa asta să arătăm ce înseamnă o evacuare. Prin ce trece un om. Care sunt etapele. Nu e doar că te dă afară dintr-o locuință. Îți ia din viața ta, din viitorul tău, din trecut, din prezent. Ți se schimbă viața. Începi o altă viață.

Familia lui Cami s-a zbătut. Au reușit până la urmă să aibă o locuință, dar părinții au decedat după ce s-a liniștit totul. Aveau o vârstă, nu mai suportau suferința. Au stat 32 de ani în locuința respectivă, au făcut copii, i-au crescut. Copiii lor au făcut copii, i-au adunat lângă ei, au stat tot timpul cu ei împreună și la un moment dat i-au despărțit. Părinții au suferit. Au suporat mai greu situația mutării și uite că au murit. Este chiar foarte grav ce se întâmplă.

Cornelia Ioniță [Cami]: Eu când am fost evacuată nu am realizat atunci în momentele alea ce se întâmplă pentru că a venit multă lume: televiziune, poliție, jandarmi, pompieri. La un moment dat a dispărut toată lumea. S-a făcut seară și s-a evaporat toată lumea. Și atunci am realizat că eu sunt cu familia mea în stradă. M-am pus pe-un pat, că eram cu toată mobila în mijlocul străzii, m-am pus pe un pat și mi-am pus mâinile-n cap. Când realizezi, pur și simplu te vezi un nimeni! Te vezi un nimeni!

Nicoleta Vișan:Dacă stai să te gândești în cazul lui Cami, părinții ei atât de mult au suferit încât au murit. Evacuarea le-a luat viața oamenilor ăștia la propriu! Și asta nu înțelege lumea, că atunci când spui evacuat nu este limită – evacuat pentru o zi, pentru două, pentru trei. Sunt unii oameni care sunt evacuați pe vecie. Adică cât timp trăiesc ei pe pământ, ei nu mai reușesc în vecii vecilor să mai primească o locuință.

Lorand Maxim: Cum încasează publicul spectacolul vostru?

Andrei Șerban: Spectacolul are și rolul de a ne face să conștientizăm ce privilegii avem unii: faptul că ai o locuință sau faptul că ai acces la un job care să îți permită să plătești chirie. Mergi la primărie și tot timpul ești acuzat că e ceva ce nu ai făcut. De ce nu știi? De ce nu ești educat? De ce nu știi să scrii o cerere? Pentru că nu am avut acces la resursele astea.

Prin interacțiune invităm oamenii să zică cum s-ar simți, să dea soluții. Publicul nu are cum să vină cu ceva ce femeile astea nu au încercat. Ei zic de ce nu încercați să depuneți acte la primărie sau de ce nu ați făcut protest? Și dacă aștepți până la sfârșit vezi că au mers și la primărie, că au făcut și protest. Și așa își dau și spectatorii seama de situație. După spectacol îi invităm pe oameni să vină pe pagina FCDL (Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire) și să se solidarizeze.

E un mesaj care vă invită să vă alăturați la lupta asta.

Și pentru copii a contat foarte mult să își vadă mamele pe scenă. Mama ta e o super luptătoare!

Cristina Eremia: Mi-a plăcut că implicai publicul mereu. Întotdeauna mi-au plăcut oamenii care la discuțiile de după piesă au spus ce cred ei și ce simt ei. Să nu ne gândim prea mult; asta-i părerea mea: „de ce nu luați casă de la proprietar?”. Pentru că atunci ai o discuție cu persoana respectivă, încerci să îi explici prin ce treci și care e realitatea și înțeleg și cei din jurul tău care ascultă.

Noi în primul rând nu cerem milă. Nu cerșim ceva. Le spun că părinții lor au avut case de la stat. Care-i diferența dintre mine și ei? Diferența între mine și ei e că poate ei au avut posibilitatea să își cumpere casa de la stat, eu nu am avut posibilitatea să îmi cumpăr casa de la stat. Sau, dacă ar fi venit proprietarul să revendice terenul de sub blocul tău, m-ai mai fi criticat așa? Nu poți să stai într-o casă a statului dacă nu ți-ai plătit chiria consecutiv. Trei luni și te-au scos.  Zic oamenii că ăștia evacuați n-au plătit lumină, n-au plătit nu știu ce și că de aia i-a scos! Nu e adevărat. Oamenii au locuit și au plătit!

Nicoleta Vișan: De asta e nevoie ca la sfârșit să vorbești și să le explici oamenilor. Pentru că oamenii cred că dacă ai fost evacuat sunt 1000 de soluții pe care le poți accepta să rezolvi problema ta cu locuirea.

Apelul nostru a fost de fiecare dată la sfârșit. Am zis că urmează evacuarea lui Onița, Cristina, și vrem să fie acolo, să fie oamenii prezenți!

Lorand Maxim: Cum a fost să vă reamintiți momentele respective și să le jucați?

Nicoleta Vișan: La primele repetiții noi plângeam.

Cornelia Ioniță: Văzând scena lor și vorbind despre ea – pur și simplu rămâneai blocat și te bușea și plânsul. Prin gesturile pe care le făceau parcă te vedeai acolo lângă ele. Tu când joci simți că ești acolo. Eu una asta simt. Sau la scena mea, când interpretează pe mama, pe tata. Ei nu mai sunt și știu prin câte am trecut cu părinții mei și cu frații mei. Eu chiar mă văd acolo. Și văzând-o pe Nicoleta prin ce-a trecut, pe Onița, pe mine… Vezi și simți momentul ăla.

Lorand Maxim: Ați reușit ce v-ați dorit cu spectacolul?

Cristina Eremia:Am spus-o tot timpul și o repet, dacă din 20 de persoane, cinci au înțeles mesajul nostru, pentru noi e – jos pălăria! Pentru că știm că ele îl pot transmite mai departe. Credem și vrem să credem că au înțeles mesajul nostru. Are un impact foarte mare. Când nu ai actori și aduci oameni și e viața lor reală, arăți publicului uite, asta-i România și uite asta se întâmplă. La un moment dat am constatat că merge treaba cu oamenii alături de tine. De exemplu Cami. Cami n-ar fi văzut o casă niciodată, cred eu, dacă nu ne-am fi adunat noi, oamenii din comunitate și oamenii solidari. E bine să ai amestecătura asta. Și am constatat că a mers lucrul ăsta și lui Cami i s-a dat casă că au văzut că suntem mulți. Dacă te duci singur nu ai nicio șansă. Da’ în momentul în care ai echipa asta… Mie îmi place să spun – o echipă puternică pentru că sunt tot felul de oameni amestecați, intelectuali cu inculți, cu analfabeți cu ce vrei tu. Până la urmă când suntem împreună, suntem noi, oameni.

Andrei Șerban: Eu am rămas cu mult respect față de femeilea astea. Sunt pe poziții. Încă au puterea de a se juca și a se bucura unele de altele. Eu le văd ca pe un lanț, sunt o super forță împreună. Oamenii, dacă sunt uniți, trec mult mai ușor peste toate.

Lorand Maxim: Ce urmează mai departe?

Cornelia Ioniță: Știi ce aș vrea? Știi ce mi-aș dori eu? Chiar dacă eu acuma să zicem am casa mea, dar sunt departe de unde am crescut. Nu mai sunt în zona aia. Și aș vrea un bloc pentru toți evacuații și pentru noi toți care ne cunoaștem. Să fim așa, unii lângă alții.

Gabriela Dumitru:Și eu aș vrea tot așa.

Cornelia Ioniță: Adică să nu ne despărțim. Să n-ajungem una la Suceava, una la Timișoara.

Gabriela Dumitru:Copiii noștri să crească împreună, să se ducă la școală împreună. Să împartă o napolitană împreună. N-are ăla, are ăla. Că și noi am fost la fel. N-a avut azi ea, am avut eu, n-am avut eu, a avut ea. Și pentru mine una e foarte greu că am plecat de lângă ele, am plecat din cartierul ăla, am plecat din inima mea.

Cornelia Ioniță: Să construiască, frate, blocuri pentru evacuați, pentru cei cu handicap în primul rând. Să ne lase cu biserici! Să facă fabrici ca să avem unde să muncim, să nu mai fim la mână la patron, pentru că suntem niște gunoaie la mână la patron.

Cristina Eremia:Mie mi-ar plăcea foarte mult să joc piesa în fața primăriei de sector. Eu consider că ăsta a fost un început. Trebuie înțeles că înainte să apară clădirea a fost omul. Haideți să vorbim de oameni!

Lorand Maxim

 

Comments are closed.