Peste 50 de persoane, majoritatea pensionari, bolnavi și vârstnici, au fost evacuate din Casa Agronomului în anul 2018. Unii și-au găsit chirii mai bune, dar mai scumpe decât cei 250 de lei plătiți pentru condițiile insalubre de la Casa Agronomului. Alții au ajuns la Pata Rât. Au fost evacuați dintr-o nepăsare birocratică. Direcția Agricolă Județeană Cluj, care avea în administrare Casa Agonomului, nu a mai închiriat bunurile unor persoane fizice în urma unei ordonanțe de urgență ce nu s-a mai dorit a fi schimbată. Asta în ciuda apelurilor către Ministerul Agriculturii, Direcția Agricolă, Prefectură, sau către Primărie, pentru a le găsi soluții alternative de locuire în urma evacuării. Țin cu ei legătura din 2017 și îmi pare rău că, în calitatea mea de deputat și de activist pentru dreptul la locuire, nu am putut evita evacuarea. Regret că nu s-au găsit soluții de investiții într-un imobil revendicat, că Primăria nu le-a pus la dispoziție locuințe sociale pe care oricum nu le are, pentru că nu dorește să construiască, că suntem atât de puțini în jurul acestor cauze sociale. Însă amarul se transformă în speranță, mai ales când lucrăm împreună. E important ca acești oameni să își spună povestea!
Uneori filmează singur, alteori cu mine. De aceea, l-am încurajat pe Iosif Zagor (pensionar, 76 de ani, cu experiență în fotografie și filmări) să filmeze atât înainte de evacuare, să facă interviuri cu vecinii, cât și după evacuare. Ultima dată am filmat cu el în Florești, apoi în Bună Ziua, unde zace abandonată Casa Agronomului, dar și în cămăruța de la noua chirie, din centru. Filmează analogic, cu casetă, cu o tehnologie depășită. Dar lumea lui există în continuare și e surprinzător de multă lume în ea, într-un Cluj care se vrea digital, smart city, Capitală Europeană. E un proces de video voice (voce video) similar celor de photo voice, prin care documentăm realitatea și cerem schimbări sociale prin intermediul participării civice și acțiunii-cercetare.
Suntem în cartierul Florești, la domiciliul temporar al lui Tibi Kovacs și al soției lui, Emese Kovács.
Iosif Zagor (I.Z.): Auzi, Tibi, dragă, cum ai ajuns tu în Florești de pe Fagului 1 (Casa Agronomului)?
Tibi Kovács (T.K.): Da, ne-o evacuat, de la A la Z pe toți. Și ni s-a spus că cât mai repede, că, dacă nu, ne ta-xează pe pensie, dacă nu eliberăm locuința de acolo.
I.Z.: După ce că sunteți bolnavi amândoi în gradul doi, cum e și nevastă-ta, în gradul doi, tu tot în gradul doi, mai zic că taie și pensiile, prin amendă, să nu mai aveți din ce trăi.
T.K.: Da, acuma copilul s-o însurat, acuma numa noi doi. Cu 1700 de lei amândoi ce putem face?
Adrian Dohotaru (A.D.): Și aici cât plătiți chirie?
T.K.: 180 de euro.
A.D.: 180 de euro... e mult. La 1700 de lei. Amândoi aveți 1700 de lei și plătiți 180 chirie.
Emese Kovács (E.K.): Da, până acuma o fost cum o fost, da’ vine iarna și e mai scump și gazul, și lumina, orice.
T.K.: Hai să zicem că, în primul rând, în orice caz e domnie curată față de Fagului.
E.K.: Mno bine...
T.K.: Că acolo aveai baia afară, era cancer. Acolo,
într-o lună am dat 400 de lei sau 500 de lei iarna pe curent, da’ aici încă n-am dat mai mult de 35 de lei, 40 de lei n-am dat la curent.
A.D.: Nici nu era bine izolat acolo.
E.K.: Știți cum o fost, ne-am dus la Electrica. Și nici n-au știut că sunt acolo locatari. Că ei au luat persoană nu fizică, ci juridică. Și atunci poate că i-a dat deja telefon la doamna secretară, că noi am plătit un pic mai puțin de atunci. Da’ păcat că nu ne-am dus mai repede.
T.K.: Până atunci am plătit o grămadă de bani curent.
A.D.: Și acolo cât era chiria?
T.K.: Acolo era 250 de lei, da...
E.K.: Era mult... că nu erau condiții. Nici baie nu o fost ca lumea. Nu puteai să faci baie că numa’ apă rece era.
T.K.: Mergeam și noi pe la neamuri ca să ne spălăm una alta.
„Deci nici o speranță...”
I.Z.: Tibi, o trebuit să vă dea de anul trecut casă
socială de la Primărie.
E.K.: Ooo, încă din 2017. În 2017, după aia în 2018, după aia în 2019. Acuma sunt curioasă, da’ nici asta nu o să fie.
T.K.: Până în 2070, 2150 tot ne-a da...
I.Z.: Deci nici o speranță. Numa’ cu promisiunile.
T.K.: Numa’!
E.K.: Numa’, numa’...
T.K.: Așa-i peste tot. Dumneata cât ai primit? Dumneata ai primit locuință?
I.Z.: Da’ de unde să primesc.
T.K.: Eu cel puțin sunt pe locul 65, că doar îți pot arăta. Și anul ăsta ni s-o zis că până la sfârșitul lui octombrie bagă listele pe ăsta. Acuma suntem deja în mijlocul lui noiembrie, lista încă nu-i nicăieri. Habar n-avem. Eu pe facebook intru ‘en gros, en detail’ să mă uit. Și am fost și la Primărie, săptămâna trecută am fost și nimica. Ăla de la Poliția Locală o zis, “da’ apăi așa o zis, că în octombrie la sfârșit, încă nu s-o afișat”. Mno, acuma tot afișați suntem. Noi suntem afișați, pe perete.
A.D.: D-voastră pentru ce ați fost internată în spital?
E.K.: Eu când am venit de la lucru, sâmbăta, că era ziua mea liberă, dintr-o dată m-a apucat aicea. Am avut anevrism. Aicea m-a operat. De două ori aicea mi-o pus ceva ca să nu meargă apa pe creier. De știut, nimica nu mai țin minte. Numa’ ei ce mi-or povestit. Și doamna doctor de la recuperare mi-a zis că cineva mă iubește de acolo sus că foarte bine mi-am revenit. Dar trebuie să am grijă, că dacă primesc iară atunci gata.
T.K.: Poate rămâne paralizată.
E.K.: Sau mor.
A.D.: Am înțeles că ați avut noroc să găsiți pe cineva care vă privește în cartierul Iris fără să plătiți chirie?
T.K.: Prin cunoștiințe.
E.K.: În loc să fie primarul care să-l ajute pe om, ajută un om care e...
T.K.: Un om sărac ajută pe unul sărac.
„Ne-a aruncat, peste 50 de oameni, ca pe câini”
Am ajuns împreună pe strada Fagului, la Casa Agronomului, împreună cu trei dintre evacuați: Aurel Șfaiț, Tibi Covacs și Iosif Zagor, plus Marius Jurca, care filmează și fotografiază alături de Iosif Zagor.
I.Z.: No, aici am stat noi Aurel. Ce s-a întâmplat aici?
Aurel Șfaiț (A.Ș.): Aicea au fost evacuați peste 50 de oameni, indiferent de vârstă, de naționalitate, dar majoritatea pensionari. Și a venit o dispoziție, nici azi nu știm dintr-a cui ordin, cum a fost. Ne-a aruncat, peste 50 de oameni, ca pe câini.
I.Z.: Câți ani, câți ai stat aicea, Aurel?
A.Ș.: Zece ani și jumătate, mai mult încă, poate, cu vreo două luni, cred. În orice caz mă apropiam de unsprezece ani.
I.Z.: Și v-or dat afară.
A.Ș.: Ne-or dat afară.
I.Z.: Ca pe câini!
A.Ș.: Ca pe câini. Mai rău, poate. Că câinele mai doarme pe undeva, pe sub un boschet, da’ omul nu poate.
A.D.: De ce credeți că se construiesc puține locuințe sociale?
A.Ș.: N-aș vrea să jignesc, să supăr, pe nimenea, dar nu pot să pricep dacă domnul primar chiar se gândește chiar la problema noastră, a celor mulți fără locuință. Oare de ce nu se poate face un cămin, două, trei, patru, pentru oamenii străzii? Că așa ne numim, ne numim oamenii străzii.
A.D.: Nu sunteți chiar oamenii străzii, că mai stați în chirie, mai aveți pensie.
A.Ș.: Stăm în chirii, dar se pune problema cea mai dureroasă a unei ființe umane. Papa. Îți mai rămâne oare din chirii de peste 1000 de lei, îți mai rămâne de pâine, de un cartof, fără pretenție la carne. Eu zic că nu.
„Domnu’ Dohotaru, oare ce se întâmplă cu clădirea asta dacă ne-o dat afară și uite-i goală!”
A.D.: Soția ia 622 de lei, îmi spuneați d-voastră.
A.Ș.: Și eu 1400.
I.Z.: Câți ani ai lucrat?
A.Ș.: 42
I.Z.: Poftim, după 42 de ani are 1400 de lei pensie, în mână. Da’ poți să trăiești să plătești 200, 300 de euro chirie? De ce nu ne-a lăsat să stăm aici? Uite o sigilat toată locuința asta. Am fi putut să stăm aici. Nu să ne dea afară ca pe câini.
A.Ș.: Domnu Dohotaru, oare ce se întâmplă cu clădirea asta dacă ne-o dat afară și uite-i goală! Ca ce chestie? Se face muzeu? Sau îi muzeu să vină oamenii să privească clădirea? Nu putea să facă o reparație și să stea oamenii liniștiți? Că chirii or avut destul de piperate la o cameră.
A.D.: Și acuma câte persoane contribuiți pentru chiria unde stați?
A.Ș.: Apăi, fata nu lucrează. Eu cu soția. 1000 lei chirie plus cheltuieli, mai ales că știți cum s-au scumpit toate acuma, și curentul electric și gazele naturale, plus piața. Toate s-au scumpit și e destul de trist pentru oricare pensionar. E trist că nu gândește șeful orașului nostru, cu toate că clădirea respectivă n-a aparținut Primăriei. De acord, dar nu se putea găsi o modalitate? A venit Jandarmeria să ne scoată, cu forța pe unii. Cornel și încă unu o primit chiar o zdravănă palmă. Știu eu exact. N-au vrut, au refuzat să iasă. Ei doi o primit. Unde să o ducă pe maică-sa de 80 de ani, domnule? Domnu’ Dohotaru’, să am pardon, cei care nu au posibilitate de niciun fel de chirie, ce fac oamenii ăia de când au plecat de aici, domnule? Oare-s prin gară? Că am fost informat, pe proprie răspundere, că vreo trei familii de aici, dar nici nu vreau să vă dau nume, că mi-i jenă, mi-i rușine, și-au făcut niște măgării de, nici n-am cum să le numesc, grajduri sau mai știu eu... ce au găsit oamenii să-și pună pe acoperiș... la Pata Rât, între nemernicii ăia, săracii.
A.D.: S-au mutat la Pata Rât.
A.Ș.: Da! Trei de aici. Ce fac oamenii ăia, domnule? Domnu’ primar, vă rog din suflet, gândiți-vă la ce v-am spus eu acuma. Oamenii sărmani, aici au fost majoritatea pensionari, sub pensia mea, deci sub pensia mea, cum e nevastă-mea de la Carbochim, în mediu toxic, 622 de lei. Oare alții care n-au lucrat la Carbochim? au lucrat în industrie ușoară, unde sunt salarii mult mai mici față de nivelul celălalt.
I.Z.: Eu după 32 (ani) am 630. Plătesc chirie. Eu cu diabet, cu bani pentru medicamente...
A.Ș.: Poftim. Oare cum trăiesc domnu’ Dohotaru? Cum, vă întreb, domnu’ Dohotaru’, cum? Cum se descurcă acei oameni? O fost aici oameni și cu trei, patru copiii.
au consemnat Adi Dohotaru și Marius Jurca