După aproape treizeci de ani, 98 la sută din locuințele din România sunt în proprietate privată. Ar putea suna bine. E un număr atât de impresionant, încât ne aduce țara pe primul loc în Europa în acest top. Da, avem un procent mai ridicat decât în Germania, Franța, Marea Britanie, Suedia, Elveția sau Italia. Nu înseamnă că locuințele sunt în proprietatea locatarilor, ci că sunt în proprietatea unor privați. De cele mai multe ori locatarii sunt proprietarii locuinței, dar în niciun caz nu e vorba de toate cele 98 la sută dintre locuințe. Cu toții avem cunoscuți care stau în chirie, dar se pare că la nivel național nu avem niciun fel de date serioase despre câte locuințe sunt date efectiv în chirie. Mai știm și că piața gri este adevărata piață a chiriilor.
Scrie pe toate gardurile că NU EȘTI OM DACĂ NU EȘTI PROPRIETAR. Umilirea asta continuă și din toate părțile nu e doar o dojană părintească constructivă care te ajută să evoluezi chiar dacă te doare, care te împinge să muncești mai mult și cu mai multă dedicare. Rolul umilirii este simplu: să simți că nu ai dreptul să te împotrivești și să protestezi la adresa situației. Umilința te face să simți că e vina ta și, drept urmare, să accepți condițiile mizerabile actuale tocmai de rușine că nu ai putut deveni proprietar. Ți se spune că totul ține de tine și doar prin propriile tale eforturi ajungi să reușești.
Adevărul dur este că locuința proprietate privată costă. Ne costă foarte mult atât la nivel individual, cât și la nivel social. Unii dintre noi ajung să-și permită costul, iar alții nu. Să reținem că nu toți proprietarii sunt bogați, iar reparațiile, echiparea și îmbunătățirile sunt costuri mari și pentru cei care deja sunt proprietari deplini. Aceste costuri pălesc, însă, față de situația celor care plătesc ipotecile care îi aruncă în brațele unei relații dependente cu băncile. În momentul semnării ipotecii devenim captivi joburilor pe care nu le mai putem schimba fără riscul teribil de a ajunge în neplată. Iar până la plata efectivă a împrumutului, ani de zile virăm aproape numai dobânzi. În același timp vedem cum băncile din România ating niveluri record de profit an după an, chiar pe primul loc în Europa ca viteză. Prima jumătate a lui 2018 a adus cel mai mare profit vreodată sectorului bancar din România, 3.6 miliarde de lei. Strict economic, locuința proprietate privată ne costă pe toți cu mult mai mult pentru că ea include automat profiturile din domeniu. Iar acele profituri sunt printre cele mai mari din economia românească.
Costurile lui 98 la sută abia încep să se vadă clar în România. Cu ajutorul lui ocupăm locul 1 în Europa într-un alt top – supraaglomerarea, adică în 47 la sută dintre gospodării locuiesc bunici cu copii și nepoți, de exemplu. Tinerii între 15-29 de ani sunt și mai afectați: 65 la sută dintre ei trăiesc în condiții de supraaglomerare, tot locul 1 în Europa, după cum ne informează Eurostat. De ce? Tocmai pentru că cei tineri nu își permit să își facă un cămin separat. Locuința proprietate privată e prea scumpă de cumpărat, iar chiria – la fel de scumpă – nu are sens financiar dacă există alternativa locuirii cu părinții. Pe de altă parte, pensia de vârstă nu acoperă nici măcar costul vieții, darămite plata unei chirii pe piață. E ca și cum guvernările nu iau în calcul altceva decât că pensionarii sunt proprietari de locuințe. Situația se va schimba însă drastic în următoarea perioadă.
Diversitatea problemelor de locuire este, din păcate, și mai mare. Avem un oraș care se mândrește cu studenții și chiar se îmbogățește prin ei, dar studenții abia își permit să existe. Normalitatea e să locuiești ca student în camere de cămin cu alte trei-patru persoane, fie să plătești chirii exorbitante acoperite cu chin de părinți care locuiesc și muncesc adesea pe salarii mai mici decât în Cluj. Sunt disponibile doar în jur de 14 mii de locuri la cămine, studenții sunt mult mai mulți. Ei nu se pot concentra pe studiu și pe descoperirea vieții de facultate pentru că sunt nevoiți să se angajeze cu normă întreagă. Dacă nu ai norocul unor părinți care să te susțină financiar chiar și un pic, nici nu ai cum să faci facultatea dacă nu prinzi loc la cămin. Câtora dintre ei nu li s-au refuzat astfel șansele unei educații superioare? Nu e de mirare că din ce în ce mai mulți tineri, chiar și absolvenți de facultate, abandonează orașul nu din alegere liberă, ci asaltați de chiriile astronomice și lipsiți de orice ocazie de a-și permite un nivel de trai normal.
Azi „locuiește în Cluj cine merită”, zic vocile oficiale. Dar hai să aruncăm o privire în spate la deciziile politice de după 1989 și să înțelegem că nu meritul a stat la bază. Găsim de la privatizarea locuințelor de la începutul anilor 1990 cerută de Banca Mondială în schimbul asistenței financiare, până la programul „Prima Casă” din 2009 (marca Boc) pentru dezgheța-rea pieței imobiliare în timpul crizei financiare. De asemenea, fenomenul retrocedărilor ocupă un loc imens în istoria recentă a locuirii în România. În urma sa, mii de oameni au ajuns în stradă din cauze care nu au ținut în niciun fel de ei. Cu cinism, conducătorii politici ne spun că miile de oameni au fost doar pierderi necesare ca să facem un nou sistem politic mai performant. Din perspectiva celor de sus noi suntem balast.
Am ajuns să concurăm între noi nu pentru „performanță și auto-depășire”, după cum zice povestea, ci pentru supraviețuire. Ca într-un joc în care unii trebuie să piardă pentru ca alții să câștige, ajungem să fim adesea ori imuni la problemele altora, ori ușurați că nu am fost noi în locul lor. Cea mai mare pată din istoria recentă a Clujului este 17 decembrie 2010, când în jur de 350 de oameni au fost scoși din casele lor de pe strada Coastei și mutați printre gunoaiele din Pata Rât. Atâtea persoane au fost transformate în oameni fără adăpost ca să servească exemplu celorlalți locuitori și aspiranților la locuire în Cluj pentru cine e și pentru cine nu e de fapt orașul.
Dar nu e doar o lecție, pentru că locurile din care ei și mulți alții au fost evacuați s-au transformat rapid în surse de profit direct sau indirect. Evacuările continuă în acest oraș din ce în ce mai inuman, în timp ce numărul apartamentelor de lux, apart-hotelurilor și ponderea industriei de turism cresc vertiginos. Devenim involuntar spectatorii unui show non-stop din ce în ce mai fastuos. Ni se cere să devenim și noi turiști. Iar dacă nu, să părăsim incinta dacă nu cumpărăm bilet.
Deci, pentru cine e făcut orașul ăsta așa? Pentru a afla, e de ajuns să vedem cine câștigă, iar aceștia sunt, în primul, rând speculatorii imobiliari: dezvoltatori, bancheri, agenți imobiliari. E simplu, valoarea tranzacțiilor imobiliare a crescut de trei ori în ultimii patru ani, ajungând de la 200 la 600 de milioane de euro. Totul într-un oraș pus pe roate, întreținut, curățat, și fardat de oameni care sunt constant umiliți pentru că nu au făcut îndeajuns pentru profitul speculatorilor.
Anul acesta s-au împlinit 10 ani de când banca Lehman Brothers din SUA s-a prăbușit, provocând o criză financiară mondială din cauza bulei imobiliare produsă de speculația financiară. Toate problemele au fost din cauză că nu a fost niciun fel de reglementare reală, dar nu speculatorii au plătit pentru haosul creat.
Din fericire, putem gestiona drobul de sare la fel cum o fac de atâta timp multe alte orașe din Vest. Pentru asta avem nevoie de control public asupra locuirii prin câteva mijloace: creștem urgent fondul de locuințe publice - locuințe sociale, cămine, ANL-uri, etc; scoatem la suprafață contractele de chirie nedeclarate prin controale și amenzi și introducem controlul chiriilor pentru a opri speculația pe spatele nostru.
În epoca nesiguranței locuirii, oricare din noi poate ajunge fie să scos din casă de chiriile din ce în ce mai mari sau de ratele la bancă. Tu cât timp îți mai permiți să locuiești la Cluj? În spiritul solidarității și în memoria evacuării celor 350 de persoane, hai la marșul pentru locuire – luni 17 decembrie 2018 la clopot ora 18:00 să susținem că locuirea e un drept, nu un privilegiu!
George Zamfir