De-a lungul ultimilor 30 de ani, politicile publice referitoare la locuințe sociale, precum și diferitele subvenții pentru chirie implementate de administrația locală a orașului Torino, s-au schimbat de nenumărate ori, atât în funcție de reglementările la nivel național, cât și determinate de economia locală. Când vorbim de trăsăturile principale ale zonei din nord-vestul Italiei, mai ales despre orașul Torino, este cunoscut că în anii ‘50 și ‘60 acesta a cunoscut o dezvoltare industrială masivă, începută încă din anii ’20, în cadrul căreia locuințele sociale aveau un rol cheie în menținerea unei anumite forțe de muncă pentru FIAT și complexul de fabrici și ateliere satelit ale acesteia, muncitorime provenită din diferite zone ale Italiei (la început din împrejurimile rurale, iar în deceniile următoare din sudul țării). În schimb, ultimele decenii regăsesc Torino într-un declin industrial de netăgăduit, iar administrația locală, indiferent de culoarea politică, promovează cel puțin din 2006 (anul Olimpiadei de iarnă de la Torino) un model de oraș ce investește în primul rând în industria serviciilor turistice și IT.De relevat este faptul că autoritățile diminuează de la an la an orice formă de ajutor social referitor la chirie sau la dreptul la o locuință socială. Criteriile de alocare a locuințelor sociale au devenit tot mai exclusiviste, iar criteriul cetățeniei devine tot mai mult unul determinant. Externalizarea proiectelor de co-housingși social housing, gestionate de privați (asociații, ONG-uri etc.) a devenit deja o practică bine implementată.
Campaniile și proiectele de tipul Torino, la mia città (Torino, orașul meu)care promovează o deschidere multiculturală, nu se regăsesc în practicile de integrare și deschidere față de comunitățile rome. Astfel, „taberele de nomazi” (campi nomadi*) sunt un dispozitiv la care și administrația torineză a aderat în anii ’80 (și continuă să o facă în continuare) pentru a face fațăvalurilorde romi (sau migranți) ajunși pe teritoriul Italiei în deceniile următoare.
*Campi nomadi: (1) Dispozitiv italian bine cunoscut și însușit; instrument folosit mai ales pentru a gestiona și controla o parte considerabilă a problemelor romilor prezenți în oraș. Gestiunea administrativă a taberelor e făcută de „Ufficio stranieri e nomadi” creat în 1983 de către municipalitate. Activitățile sunt desfășurate de către Nucleo Nomadi, un detașament special al poliției creat în 1988. Activitățile lor implică: monitorizarea tranzitului rulotelor, mobilitățile familiare, respectarea unor regulamente interne precum întreținerea barăcilor, permisiunea de a avea animale domestice în baracă. (2) Spații urbane de locuințe informale, care au fost gândite, planificate și realizate de propriile administrații locale italiene, pornind de la premiza implicită a existenței nomanismului rom. Aceste tabere s-au format sub formă de cartiere de barăci la marginea orașului.
Mai mult, în 2004, într-o reglementare a primăriei se specifică faptul că instituirea de tabere ar trebui să favorizeze integrarea acelor populații, oferindu-le posibilitatea să se instaleze și să rămână în oraș. La acea vreme administrația locală recunoscuse 4 tabere rome legale (cetățeni din fosta Iugoslavie și nu numai) formate între 1978 și 2004, dar, ulterior, pe lângă acestea, tot în comunicările oficiale ale prefecturii, reies alte 10 tabere. Acestea din urmă au fost definite ca ilegale și formate de la începutul anilor 2000 de cetățeni bulgari și români de etnie romă (Città di Torino, 2011). Amplasare geografică a acestor tabere ilegale s-a schimbat în ani. Între 2012-2015 acestea se aflau în zona de nord-est ale orașului, unde se găsesc și celelalte tabere oficiale.
Tabăra Lungo Stura Lazio
În 2011-2012 această tabără ajunsese să fie una din cele mai mari din Nordul Italiei și chiar din vestul Europei, aici locuind peste 1.200 de persoane. Aceasta nu era însă recunoscută de administrația locală, iar multe din campaniile mediatice din anul 2012 vizau prezentarea acestei zone ca una extrem de degradată, poluată și ilegală. Totuși, locuitorii din Lungo Stura Lazio au văzut tabăra ca pe o unică soluție: „Am venit în Italia pentru a căuta de muncă și aici am văzut că romii trăiesc în tabere, pe când accesul la casele populare este, practic, imposibil. Piața chiriilor din Torino este inaccesibilă pentru cei ca noi care fac munci de jos ce abia ne permit să ne luăm de mâncare. Așadar, ne-am adaptat situației, care de la început a fost foarte grea, deoarece noi nu eram obișnuiți să trăim în barăci, fără apă și lumină. Terenul din Lungo Stura a fost ocupat tot mai mult deoarece multe persoane veneau aici după ce erau evacuate din alte zone de către poliție. Înainte ca România să intre în Uniunea Europeană, în aceste tabere poliția venea foarte des de dimineață, la răsărit, să facă razii sau să distrugă totul: ne duceau în sediul lor și adesea ne închideau în Centrul de Identificare și Expulzare, sau chiar ne urcau în avioane și ne expulzau. Abuzurile poliției, rasismul și exploatarea la care am fost supuși, au continuat și după aderarea României la Uniunea Europeană” (mărturie din manifestul: OPRIȚI EVACUĂRILE FORȚATE ȘI SPECULAȚIILE PE PIELEA CELOR DIN LUNGO STURA LAZIO !!! ).
Proiectul La città possibile
În acest context, în anul 2012, municipalitatea torineză a pus în aplicare un program care vizase taberele rome, pornind de la condițiile precare ale romilor din taberele Lungo Stura Lazio și Germagnano și nevoia de dezvoltare sustenabilă, regenerativă a zonelor. Astfel, se creează proiectul La città possibile, Torino - Orașul posibilunde erau promovate activități incluzive de muncă, educative și de locuire pentru comunitățile rome. Acest proiect a fost elaborat de către reprezentanți guvernamentali și membrii administrației locale. Bugetul alocat acestui proiect a fost de 5 milioane de euro, iar punerea în practică a acestuia a fost externalizată unor Asociații și ONG-uri cunoscute în Torino pentru programele lor de integrare multiculturală. Inițial, proiectul La città possibilea fost prezentat ca un proiect de regenerare urbană și de incluziune socială pentru 600 de persoane, iar activitățile trebuiau desfășurate pe parcursul anilor 2013-2014. În primăva anului 2015, zona Lungo Stura Lazio trebuia să fie o zonă regenerată. Dintre cele 600 de persoane, o parte trebuiau să fie relocate în locuințe sociale sau proiecte de co-housing, reabilitare locativă sau repatriate voluntar în România. De asemenea, orice activitate ludică sau socio-educativă desfășurată de către ONG-urile participante la proiect în tabăra Lungo Stura Lazio devenea implicit o formă de monitorizare și verificare a persoanelor din tabără. Se verifica dacă respectă criteriile, fie pentru relocare, fie pentru repatriere. Criteriile erau explicate aleatoriu, iar selectarea familiilor incluse în proiect nu făcea altceva decât să ridice tot mai multe semne de întrebare. De exemplu, persoanele din tabără nu știau: cine participa efectiv la implementarea și desfășurarea acestui proiect; care sunt criteriile de selecție a familiilor; care era sustenabilitatea economică pe termen mediu și lung pe care se conta atunci când familiile erau îndrumate către chirii private subvenționate; care era rolul monitorizării continue din partea asociațiilor și ong-urilor a vieții zilnice a familiilor; cine erau proprietarii, atât a imobilelor care aveau rol de locuințe sociale temporare, cât și a celorlalte locuințe subvenționate; ce se va întâmpla cu familiile odată ce se termină subvențiile sau proiectele de muncă pe termen determinat etc.
Cercetările activiștilor între 2013-2015 au evidențiat multe aspecte critice ale proiectului Orașul posibil. Un exemplu în acest sens a fost una dintre cele mai grele evacuări din iarna lui 2015, în 26 februarie, când 200 de persoane au fost evacuate. În manifestul locuitorilor din Lungo Stura Lazio ”OPRIȚI EVACUĂRILE FORȚATE ȘI SPECULAȚIILE PE PIELEA CELOR DIN LUNGO STURA LAZIO !!!” (criticatac.ro) s-a evidențiat cum, dintre cei evacuați, nici unuia nu i s-a dat vreo alternativă de locuință. „Acum am mai rămas în jur de 400 de persoane și trăim cu teama că în orice moment vom fi alungați în stradă. Nimănui nu-i pasă că aici trăiesc femei însărcinate, bătrâni și multe persoane bolnave. Nimănui nu-i pasă că, din cauza acestei evacuări forțate, copiii noștri nu vor mai putea merge la școală și, în consecință, vor pierde anul școlar. Autoritățile sunt interesate doar de distrugerea barăcilor noastre.”
S-a observat, că informarea persoanelor din tabără despre proiect a fost destul de haotică, iar singurul lucru clar a fost că, în urma relocării unor familii, urma o evacuare a unei părți din tabără, cu toate că acea parte era încă locuită de alte persoane care nu erau incluse în proiect. Juridic, prin proiect se stipula că, odată ce o familie decide să participe în proiect, își dădea consimțământul ca baraca să îi fie demolată imediat și își lua angajamentul că nu se va reîntoarce în tabără. Adesea demolarea unor barăci era, de fapt, și evacuarea forțată a altora. „Aici vorbim de peste 600 de persoane: am primit mereu promisiuni, dar niciun răspuns concret. Am cerut explicații despre criteriile de selecție, dar nimeni nu ne-a spus nimic. Singurele modalități de interacțiune cu poliția, primăria ori asociațiile erau atunci când acestea veneau pentru recensământ sau să ne ia la întrebări. Apoi veneau să ne dea ordin de expulzare. La fiecare două săptămâni, polițiștii veneau cu câini, scuturi și bastoane. Veneau să facă razii și așa mai luau pe careva, cu oarece pretext, ca să-l alunge din Italia. O femeie a primit ordin de expulzare doar pentru că avea aprinsă o sobă care îi încălzea baraca. Dimineața, după ora 9, când mulți dintre noi erau deja ieșiți din tabără, Crucea Roșie trecea să vadă care sunt barăcile goale pentru a fi demolate mai târziu ” (mărturii din manifest: ”Opriți evacuările forțate ...”)
Sintetizând, administrația locală torineză, prin proiectul La città possibile,a reușit să desființezetaberele nomade prin evacuarea forțată a întregii tabere Lungo Stura Lazio într-un timp record, în 4 etape, de la sfârșitul anului 2014 până în toamna anului 2015. Acest lucru s-a întâmplat cu acordul asociațiilor și ONG-urilor participante și al mediatorilor culturali care, prin acțiunile lor, au deresponsabilizat administrația locală și au permis ca marginalizarea comunităților rome să continue în alte spații și cu alte forme.
Raportul oficial de încheiere a proiectului subliniază că: 33 de familii au fost incluse în locuințe sociale temporare, o familie într-o locuință pentru situații de fragilitate psihosomatică, 2 familii în cohousingexperimental, 4 familii într-o locuință reabilitată chiar de aceste familii, 9 familii în chirii private și 3 familii au fost repatriate voluntar. Astăzi, în 2018, familiile din locuințele sociale temporare nu se mai regăsesc acolo datorită încheierii parteneriatului dintre asociația care gestiona întreg imobilul și Primăria. Imobilul reconvertit și reabilitat, unde locuiau 4 familii, a fost declarat neadecvat locuirii și a intrat din nou într-un nou proces de reabilitare. Persoanelor care locuiau acolo nu li s-a mai oferit nicio alternativă. Familiile care locuiau în imobile gestionate de privați cu chirie subvenționată, după încheierea proiectului nu au mai putut plăti chiria care s-a triplat și au fost din nou evacuate.
Astfel, Orașul posibila devenit orașul evacuărilor violente forțate, unde integrarea este o temă de proiect. Această practică este continuată și astăzi, iar modelul proiectului La città possibilese vrea a fi continuat și de noua administrație locală și chiar aplicată celorlalte „tabere de nomazi”din Torino. Cea mai recentă evacuare a fost făcută la începutul lunii iunie a acestui an din tabăra din Corso Tazzoli.
Cristina Bădiță