Dreptul la locuință este un drept universal al omului. Însă oamenii au resurse financiare diferite, deci își exercită acest drept în moduri inegale. Inegalitatea în ceeace privește procentul venitului pe care îl cheltuie pe locuință, calitatea condițiilor de locuire și a mediului în care locuința este amplasată, dar însuși și faptul că unii nu au nici măcar acoperiș deasupra capului în timp ce alții fac averi mari din afacerile imobiliare, sunt fenomene inerente societății marcate de inegalitățile de clasă. În numărul 2 al ziarului Cărămida am scris despre cum a devenit statul slujitorul intereselor clasei dominante (și) prin politica sa de locuire, în speță prin privatizarea fondului locativ de stat, precum și prin susținerea producției noului stoc de locuințe în proprietate privată. Din acest demers a rezultat reducerea fondului locativ public de la 30% sub 2% și transformarea locuinței nu doar în marfă ci și în obiect al investițiilor și tranzacțiilor imobiliare. Aceste procese nu se derulează doar în România. Precum demonstrează articolele din numărul de față al ziarului, ele sunt parte ale transformării globale a capitalismului de stat în capitalism neoliberal.
Din păcate, azi în țara noastră foarte multă lume consideră că asigurarea unei locuințe pentru cineva este un act umanitar. Sau că fiecare dintre noi trebuie să își facă rost de locuință, preferabil să achiziționeze o locuință, devenind proprietar. Iar cine nu poate să facă acest lucru este considerat un om de rangul doi. Sau se susține că locuințele sociale sunt un ajutor pentru „grupurile vulnerabile”, iar acesta nici nu mai trebuie neapărat să vină din partea statului, ci mai degrabă din partea unor organizații de caritate sau a unor filantropi bogați. În timp ce se presupune că cineva este vulnerabil din cauza trăsăturilor sale naturale sau culturale și nu datorită unor nedreptăți sociale, exploatării sau deposedării de resurse.
În paralel cu cele de mai sus, se acceptăca ceva foarte natural, că unii afaceriști fac profituri enorme din dezvoltare și tranzacții imobiliare. Nu se conștientizează că mitul proprietarului de locuință îi păcălește pe oameni, justificând îndatorarea lor pe viață, și că acestaeste printre factorii care susțin afacerile imobiliar-bancare. Cei mai mulți nu realizează: faptul că statul nu mai construiește locuințe publice, dar și faptul că toate mediile promovează proprietatea asupra locuinței ca ceva natural - sunt condiții ale formării pieței de locuințe și implicit ale transformării locuinței în marfă, dar și ale îmbogățirii unora prin speculații imobiliare.
Există foarte multe prejudecăți legate de locuințe sociale. Cum că ele în mod necesar ar supune locatarii proprietarului-stat. Dar locuințele sociale publice pot fi administrate de asociațiile de chiriași care ar putea să aibă dreptul de a le gestiona. Sau se presupune că locuințele sociale sunt ca niște cutii care separă gospodăriile. Dar clădirile în care ele sunt amplasate pot avea, pe lângă spațiile locative individuale, și spații folosite în mod colectiv. Alocate unor categorii sociale diverse, aceste locuințe asigură și mixiunea socială. Amplasarea mai multor clădiri de locuințe sociale (care pot include și alte tipuri de locuințe publice, de exemplu locuințe de serviciu, locuințe de sprijin, etc) în aceeași vecinătate, în măsura în care aceasta este conectată la oraș prin drumuri adecvate și transport în comun, și are toate dotările tehnico-utilitare necesare, nu înseamnă segregare socială.
Mișcarea Căși sociale ACUM!, atunci când revendică locuințe sociale, revendică locuințe publice cu subvenție de la stat. În viziunea noastră, locuințele sociale sunt locuințe publice care asigură ca (și) persoanele aparținând clasei muncitoare pauperizate să aibă acces la locuințe adecvate. Dar ele sunt soluții și pentru lucrătorii cu statut social ridicat (de exemplu cu studii superioare) care în anumite momente ale vieții lor nu au resurse să își asigure altfel de locuință pentru că au venituri reduse iar costurile locuirii sunt foarte mari. Locuințele sociale din fondul de stat sunt locuințe care nu se achiziționează de pe piață și nu devin obiect al tranzacțiilor de vânzare-cumpărare. Prin locuințele sociale publice s-ar asigura accesul în fapt al tuturor la locuințe adecvate și accesibile. Prin ele se contribuie la decomodificarea locuirii, și recunoașterea valorii sociale a locuinței. Prin ele se sustrage un fond de locuințe de pe piață și de sub efectele financializării.
Locuința socială nu este o locuință de proastă calitate care se atribuie persoanelor sărăcite la marginile subdezvoltate ale orașului pentru ca ele să aibă un acoperiș oarecare deasupra capului. Locuința socială nu trebuie stigmatizată (asociată cu ceva inferior), însă aceasta nici nu trebuie acordată pe baza meritelor oamenilor în domeniul educației școlare, sau pe baza performanțelor lor deosebite în diverse domenii. Conform legislației locuirii în vigoare în România, locuința socială se acordă pe baza nivelului venitului, dar atribuirea se face în mod deosebit în favoarea evacuaților din imobile retrocedate, tinerilor, persoanelor cu handicap, veteranilor, eroilor revoluției, sau altor persoane, luând în considerare în primul rând criterii cum ar fi: condiții inadecvate de locuire, probleme de sănătate, număr de copii, marginalizarea socială, vechimea cererii. Creșterea fondului de locuințe publice ar permite statului să asigure locuințe sociale pentru categorii mai largi de persoane care nu reușesc să-și asigure o locuire adecvată pe piață (adică să acționeze conform definiției consecrate a locuinței sociale în lege), fără a limita categoria beneficiarilor la grupuri vulnerabile. Încă odată: locuințele sociale publice nu sunt acte de caritate pentru cei vulnerabili, nu sunt un dar din partea statului pentru cei care nu lucrează, ele sunt instrumente prin care statul și societatea reia ceva înapoi din mâinile pieței dominate de marii proprietari și companii. Astfel, ele sunt și printre mijloacele controlului pieței imobiliare, inclusiv al chiriilor private.
Deoarece:
Legea locuinței prevede că oricine are venituri sub nivelul câștigului salarial mediu net lunar pe total economie (acesta ajungând în februarie 2018 la circa 2500 lei la nivelul României) are dreptul să aibă acces la locuință socială, deci circa 70% din populația României;
Nu este drept și echitabil ca dezvoltatorii imobiliari să își facă mari averi din extragerea resurselor financiare de la populația care se împovărează și îndatorează ca să poată locui în orașul în care lucrează și la a cărui dezvoltare contribuie prin munca sa;
Dezvoltarea semnificativă a fondului de locuințe publice este un factor care ar duce la reducerea chiriilor și a prețurilor locuințelor de pe piață;
Locuințele publice atribuite cu chirii subvenționate ca locuințe sociale vin în sprijinul celor cu venituri reduse tocmai în acea perioadă a vieții lor în care au nevoie de acest suport;
Locuințele publice alocate cu chirii subvenționate sunt un mijloc de reducere a sărăciei, precum și a îmbunătățirii condițiilor de locuire și a siguranței locative;
Având un fond lărgit de locuințe publice, municipalitatea nu va mai fi interesată să reducă în mod artificial, prin criterii descurajatoare și ilegale, numărul de solicitanți de locuințe sociale, ci va fi capabilă să răspundă la nevoia locală de locuințe sociale,
Considerăm că:
Atât locuitorii din Cluj, cât și autoritățile administrației publice locale ar trebui să fie interesate în creșterea fondului locativ public, adică al numărului de locuințe care pot fi atribuite prin chirii subvenționate ca locuințe sociale;
Prioritățile dezvoltării fondului locativ din orașul Cluj trebuie să redevină satisfacerea nevoii de locuire a populației și respectarea dreptului la locuință ca drept fundamental al omului;
Administrația publică locală ar trebui să fie interesată să condiționeze investițiile marilor proprietari și ale dezvoltatorilor imobiliari cu scopul de a crește fondul de locuințe publice și de a deservi astfel interesele populației orașului.
Evacuarea forțată (fără alternativă locativă), rămânerea fără adăpost, locuirea în condiții inadecvate, chiriile mari, îndatorarea pe viață prin creditele imobiliar-bancare, dezvoltarea nelimitată a speculațiilor imobiliare, locuirea în periferiile sub-dezvoltate ale orașului – toate sunt înrădăcinate și în lipsa locuințelor sociale publice. Locuințele sociale publice sunt o miză comună pentru toate grupările și persoanele care se solidarizează în activismul pentru o politică justă și antirasistă de locuire. “Cărămida” continuă să rămână un instrument al acestui militantism.
Enikő Vincze