Enikő Vincze
După 5 iunie 2016, Campania “Căși sociale acum!” atrage atenția aleșilor locali asupra nevoii în Municipiul Cluj-Napoca de o politică locală de locuire cu o componentă de locuințe sociale care include măsuri de:
1) identificare a nevoii de locuințe sociale,
(2) extindere a fondului de locuințe sociale, și
(3) atribuire de locuințe sociale în așa fel încât ele să fie accesibile și persoanelor marginalizate social și/sau persoanelor confruntate cu sărăcia extremă.
Campania Căși sociale acum!, precum întreg programul din care face parte sprijinit de Human Rights Initiative al Open Society Foundations, a pornit de la conștientizarea istoriei și situației locative de pe strada Cantonului din orașul Cluj, plasând acest caz particular în peisajul mai larg al orașului, interogat din perspectiva nedreptăților urbane locative și a politicilor care contribuie la producerea acestora. Este convingerea noastră că soluționarea excluziunii locative a persoanelor care locuiesc pe Cantonului și în general în mai larga zonă Pata Rât trebuie reconectată la politicile publice ale Municipiului Cluj-Napoca, și în mod particular la politica sa de locuințe sociale, în timp ce, ca acțiune reparatorie, măsuri pozitive vor putea și trebui să accelereze procesul ce facilitează accesul acestora la locuință adecvată în oraș. În paralel, pentru a îmbunătăți condițiile locative din zonă, administrația publică locală trebuie să renunțe la a se referi în mod ironic la ideea că municipalitatea nu sprijină segregarea rezidențială (din moment ce timp de mai multe decenii a contribuit la crearea și la subdezvoltarea zonei), și – chiar dacă cu caracter temporar, dar neapărat transparent – va trebui să vină în acest sens în sprijinul locatarilor care locuiesc în mod informal acolo. Soluțiile locative identificate în relație cu locatarii acestui teritoriu trebuie deci tratate ca parte din politica mai amplă de locuințe sociale, și ca parte din politica de dezvoltare a zonei Pata Rât.
Locuirea pe Cantonului a fost poate cel mai neglijat capitol al zonei marginalizate Pata Rât, chiar dacă și ea s-a constituit de pe urma mai multor evacuări forțate din oraș (asemeni zonei caselor modulare formate prin intervenții administrative legate de relocarea forțată în grup de pe strada Coastei); și locuirea pe strada Cantonului reflectă consecințele unei politici de urbanizare ce ține în condiții de subdezvoltare și de informalitate anumite teritorii ale orașului (asemeni coloniei Dallas locuite de muncitorii rampei de gunoi), unde își găsesc adăpost persoane marginalizate ale căror muncă este exploatată în economia informală sau formală a urbei.
În acest context observ cu indignarea unei persoane care a fost implicată în inițiativele privind zona de locuire marginalizată și precară Pata Rât în perioada 2012-2016 (nemaivorbind despre cele dinainte): În timp ce în capitolul incluziune socială din Strategia de Dezvoltare a Municipiului Cluj-Napoca 2014-2020 există un sub-capitol cu privire la integrarea socio-teritorială a zonei Pata Rât, problematica dispare din programele operaționalizate ale municipiului (http://www.primariaclujnapoca.ro/comunicate.html?gId=2151) și este transferată înspre programele de dezvoltare ale Zonei Metropolitane Cluj (http://www.nord-vest.ro/…/000…/5tjir_SIDU%20CLUJ%20FINAL.pdf, p.128); și, în paralel cu asta, ea este mutată din zona politicilor publice asumate politic în zona managementului de proiecte cu finanțare nerambursabilă.
Mai departe: în timp ce, din 2012 încoace, Primăria promova ca model proiectul pilot Program integrat de locuințe pentru persoanele marginalizate din zona Pata Rât, azi vedem că din acesta s-a realizat doar hala dată în folosință unei firme de reciclare de deșeuri care a angajat câteva persoane cu domiciliul în această zonă, iar componenta de locuire nu s-a implementat. Cea din urmă prevedea renovarea a circa 15 apartamente din trei clădiri din fondul locativ public existent (pe str. Locomotivei, str. Gării și str. Donath). Am putut afla că proiectul a fost declarat neeligibil de către POR pentru că cei care l-au scris au omis să respecte criteriul bugetului minim ce trebuia solicitat pentru o astfel de intervenție. De ce s-a făcut această greșeală? Sau, de ce nu s-au renovat aceste clădiri nici de atunci cu același scop (adică de a le transforma în locuințe adecvate) din bugetul public, sau din proiecte câștigate cu scopul incluziunii socio-teritoriale a zonei Pata Rât? Să fie toate astea un semn că “soluția” pentru oamenii împinși din oraș în ultimele două decenii înspre marginea sa izolată și deprivată marcată de proximitatea rampei de deșeuri culminează acum în politica scoaterii lor depline din oraș?
Față de tergiversarea vizibilă în acest domeniu, se impune de îndată implementarea unor măsuri bazate pe principiul locuirea înainte de toate. Abordarea housing first a fost și este implementată atât în Statele Unite ale Americii (National Alliance to End Homelessness) cât și în Uniunea Europeană (Housing First Europe). Campania Căși sociale acum! se adresează guvernanților locali, județeni și naționali în vederea regândirii practicilor lor implementate în favoarea locuitorilor din zona Pata Rât în măsura în care din 2012 ei au început să recunoască responsabilitatea lor de a interveni în situația umanitară, socială și locativă critică ce caracterizează locatarii de pe strada Cantonului, din colonia Dallas, din casele modulare și de pe rampa de gunoi. Acolo unde ea a fost deja aplicată, politica housing first a fost gândită înainte de toate ca o măsură pentru soluționarea cazurilor persoanelor fără adăpost. Această perspectivă poate fi utilizată și în cazul nostru pentru că, chiar dacă locatarii zonei Pata Rât în sensul cel mai larg al cuvântului au un “adăpost” (adică nu locuiesc sub cerul liber sau pe străzi), acesta nu se califică ca locuință adecvată, fiind caracterizată de următoarele:
- nesiguranță locativă (datorată nerecunoașterii legale a locuirii în aceste spații locative de-a lungul mai multor decenii, precum și riscului de evacuare în condițiile în care locuirea aici este clasificată drept “ilegală” și în cel mai bun caz tolerată de către autorități);
- condiții de locuire improprii (lipsă de apă, curent, canalizare, încălzire, toaletă/baie în casă, supraaglomerare, infrastructură urbană inadecvată, apropierea rampei/ rampelor de deșeuri neecologizate);
- stigmatizare etno-culturală construită prin asocierea spațiului locativ insalubru/inuman cu persoanele de etnie romă care au fost împinse să locuiască acolo de factori economici, sociali și politici, sau chiar cu etnia romă care prin astfel de proceduri de inferiorizare materială și simbolică se rasializează ca o specie sub-umană.
Condițiile de locuire improprii și nesiguranța locativă pun în pericol nu doar sănătatea, ci și viața oamenilor, lezează demnitatea umană și limitează accesul persoanelor afectate la resursele materiale ale orașului prin care ele își pot îmbunătăți condițiile de trai. Azi auzim de multe ori următoarea părere, cu care nu putem fi de acord: înainte ca persoanele marginalizate social sau cele care trăiesc în sărăcie extremă să primească locuință adecvată, ele trebuie să se educe și să își caute locuri de muncă. Sau: nu este sustenabil să se aloce locuințe mai bune persoanelor care trăiesc azi în sărăcie extremă pentru că sărăcia cu care se confruntă azi face ca ei să nu fie capabili să le întrețină.
Împreună cu recunoașterea nevoii de a avea un sistem de învățământ care facilitează mobilitatea socială a celor care trăiesc în sărăcie, precum și alături de susținerea importanței locului de muncă care asigură venituri necesare măcar depășirii pragului de sărăcie, susținem următoarea idee: locuirea în condiții adecvate și sigure este un factor material fără de care oamenii nu pot avea acces la celelalte drepturi ale lor, civico-politice, social-economice și culturale. Fără o locuire sigură și adecvată nu își pot trimite copiii la școală așa cum și-ar dori, nu își pot proteja sănătatea, nu își pot clădi relații sociale în care să se simtă parteneri egali cu alții, cu dificultate își pot menține încrederea în sine și sentimentul de demnitate de care au nevoie atunci când încearcă să revendice acces egal la resurse materiale, recunoaștere culturală și reprezentare politică, și se lovesc de prejudecăți puternice din partea angajatorilor. O altă situație locativă, sigură și adecvată, le-ar asigura alte poziții și un alt statut persoanelor marginalizate social în lupta lor cotidiană pentru a fi recunoscuți ca egali cu ceilalți co-cetățeni ai orașului.
De aceea, în contextul politicilor publice și/sau cel al proiectelor din finanțări nerambursabile, incluziunea locativă trebuie să fie tratată ca un punct central și un punct de pornire al incluziunii sociale atunci când se urmărește asigurarea drepturilor constituționale ale persoanelor marginalizate social și/sau reducerea sărăciei. Alte tipuri de măsuri de protecție socială pot și trebuie să vină în sprijinul lor după ce li s-a acordat șansa să trăiască într-o locuință adecvată. Astfel am înțeles eu concepția programului integrat de locuire la a cărei elaborare am participat între 2012-2013 sperând, pe această bază, în colaborarea cu autoritățile publice care își exprimau de pe atunci deschiderea față de “strategii de incluziune” și față de implementare de proiecte în acest domeniu. Azi în realitate se pare că se întâmplă altceva, și chiar dacă se construiește un consens destul de larg în jurul a ceea ce se întâmplă, este nevoie de continuarea acțiunilor noastre de promovare a unei politici care primordializează locuirea