Enikő Vincze
Îndreptățirea la locuință socială în România este condiționată de nivelul venitului prin Legea locuinței (în sensul ca acesta să se situeze sub venitul mediu), care însă nu prevede în mod explicit că venitul ar trebui să rezulte din calitatea de angajat al solicitantului de locuință socială. Această abordare este binevenită în condițiile restructurării pieței forței de muncă care crează forță de muncă precară, de exemplu situații de angajare cu contract temporar de muncă, sau de muncă zilieră, sau de muncă prestată în economia informală. Ea ar trebui luată în vedere și în sistemele efective de atribuire de locuințe sociale pe plan local.
În România, dreptul la protecție socială include îndreptățirea la venit minim garantat (sau ajutor social). Chiar dacă conform Legii 416/2001 privind venitul minim garantat acesta se definește ca formă de asistență socială, Legea asistenței sociale 292/2011 prevede că VMG este o formă de venit, sau că venitul include și veniturile care provin din drepturi de asistență socială, asigurări de șomaj și altele asemenea. Deci: PERSOANELE CARE OBȚIN ASTFEL DE VENITURI, ADICĂ SUNT PERSOANE MARGINALIZATE SOCIAL, NU AR TREBUI DECLARATE NEELIGIBILE LA LOCUINȚĂ SOCIALĂ: ele au venituri din care să plătească chiria locuinței sociale, iar acest venit este sub venitul mediu pe economie, deoarece cuantumul “ajutorului social” se stabileşte ca diferenţă între nivelurile lunare al venitului minim garantat şi venitul net lunar al familiei sau persoanei singure. Pentru a beneficia de VMG, persoanele apte de muncă prestează munci în cadrul unor lucrări de interes local. Astfel: pe de o parte, alocarea ajutorului social urmărește exact asigurarea venitului minim (stabilit ca atare de normele legislative românești) în perioadele în care cineva nu are mijloace de trai adecvate din alte surse (deci, beneficiind de VMG persoana marginalizată este capabilă să plătească chiria într-o locuință socială). Pe de altă parte: persoanele care beneficiază de VMG au loc de muncă în sensul larg al cuvântului, chiar dacă această muncă nu se realizează pe baza unor raporturi contractuale, deci cei care o prestează nu au un contract de muncă cu angajatorul.
În acest context este de reținut faptul că schema lucrărilor publice a fost implementată în România începând cu sfârșitul anilor ’90, ea fiind absorbită în legislația privind șomajul în 2002, ca o intervenție prin care se urmărea contrabalansarea efectelor produse de concedierile masive de după privatizarea companiilor de stat. Drept urmare, persoanele care prestau o multitudine de munci comunitare erau angajate cu contract de muncă de autoritățile publice locale, costurile salariale ale acestora fiind acoperite din fondul de șomaj și din bugetul local. Această schemă a fost dizolvată în condițiile declanșării politicilor de austeritate în 2010 (la alte aspecte ale schimbărilor de politici legate de acest an ne-am referit aici), an după care munca pentru ajutorul social a încetat să mai fie definită ca muncă, inclusiv în sistemul de atribuire de locuințe sociale elaborat și utilizat de administrația locală (vezi criteriul de eligibilitate nr. 7 din HCL 389/2010 adoptat în Municipiul Cluj-Napoca). De reținut este și faptul că tot în acea perioadă s-a modificat și Codul Muncii prin Legea nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii şi asigurărilor sociale, respectiv prin Legea nr. 40/2011 care o modifica pe cea din urmă, și anume în sensul susținerii angajatorilor/patronilor și mai mult în defavoarea angajaților/salariaților, astfel încât contractele pe perioadă determinată și angajarea pe perioadă de probă au început să devină modele universale în domeniul politicii de angajare.
În Cluj-Napoca, prin Hotărârile 363/2012 și 150/2013, Consiliul Local a reiterat criteriul de neelegibilitate consacrat la nivel local în 2010 prin care se declarau neeligibili toți solicitanții ce nu puteau să facă dovada unui venit permanent. Prin HCL 434/2015, adoptat în decembrie anul trecut pe baza analizei propunerilor Grupului de Acțiune Locală pentru Incluziune Locativă (vezi aici, și aici) administrația publică a admis ca eligibile persoanele angajate cu contract de muncă pe perioadă determinată, dar, din păcate, a refuzat să adopte propunerea GALIL privind recunoașterea venitului minim garantat ca formă de venit care asigură elibilitatea solicitanților la locuință socială. Astfel, în viziunea edililor orașului Cluj portretul robot al solicitantului eligibil se construiește pe linia angajabilității. În mod indirect asta înseamnă că administrația publică îi condamnă tocmai pe cei care sunt cei mai dezavantajați și exploatați pe piața muncii să continue să locuiască în condiții neadecvate sau în locuințe improvizate. Față de această stare de fapt politica locativă care primordializează locuirea (housing first) ar fi cea în măsură să rupă cercul vicios al precarității muncii și locuirii. Cât timp penalizarea muncii persoanelor marginalizate va merge mână-n mână cu desconsiderarea celor mai deprivate condiții de locuire în procesul de distribuire a locuințelor sociale, administrația publică va fi răspunzătoare de adâncirea inegalităților sociale și a acutizării sărăciei extreme căci, în loc să reducă efectele acestora, le exacerbează.
Faptul că definirea unor criterii de acest gen ține de voința politică a aleșilor locali se reflectă în existența mai multor diferențe între municipalități, inclusiv la acest capitol al stabilirii priorităților în atribuirea de locuințe sociale. În timp ce în Cluj-Napoca starea de fapt din acest punct de vedere este descrisă mai sus, multe alte municipalități nu doar că nu consideră neeligibile persoanele cu venituri sub venitul minim și/sau cele care beneficiază de ajutor social sau persoanele aflate în șomaj, ci le acordă puncte în procesul de selecție a solicitanților de locuințe sociale. Acest lucru este în concordanță cu Legea 116/2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale, care prevede obligația consiliilor locale de a asigura accesul persoanelor şi familiilor marginalizate (adică celor care, printre altele, nu au loc de muncă) la locuinţă.