Munca investită în propria casă – cartierul Quinta Monroy

În 2003, biroul Elemental din Santiago de Chile a propus o soluție aparent simplă la provocarea statului chilenez de a construi case sociale dintr-un buget minimal. În cartierul numit Quinta Monroy din orașul Iquique, 93 de familii trăiau ilegal în case improvizate încă din anii ’60, iar guvernul a decis să demoleze cartierul și să relocheze oamenii în case noi. Numai că nu avea la dispoziție decât suma de 7500 $ pe familie. Dacă nu sunt bani pentru o casă, poți să construiești o jumătate! Pe cât de banală pare această idee, pe atât este de pragmatică. În practică asta înseamnă că statul preia lucrările mai complicate - fundația, structura din beton, baia, bucătăria - și lasă loc pentru noii proprietari să-și extindă casa lor odată cu îmbunătățirea situației lor economice. Astfel, locuitorii nu rămân blocați în casa lor de 30 de metri pătrați, ci au posibilitatea de a-și transforma în timp casa, astfel încât să le acoperă toate necesitățile. Munca locuitorilor este astfel direct implicată în producția fondului locativ. Cum se poate vedea și în imaginile de pe internet, toți proprietarii au profitat de această posibilitate de a-și extinde locuința, astfel au adus completări la structura inițială folosind diferite materiale, adăugând culoare și noi calități spațiului. Părțile improvizate se integrează bine în arhitectura minimalistă, amestecul între formal și informal reprezintă o combinație interesantă, iar intervențiile informale nu sunt deranjante. În ceea ce privește costul extinderii, acesta ar fi oriunde în lume unul decent: azi ar însemna cam 38.000 de RON. Proiectul a primit extrem de multă atenție, a câștigat premii prestigioase și a fost prezentat pe toate platformele posibile de arhitectură pe plan global. Majoritatea publicului a văzut acest proiect ca o soluție revoluționară. Arhitectul Alejandro Aravena și inginerul de transport Andrés Iacobelli au reușit fără îndoială să pornească o nouă dezbatere și au reintrodus arhitectura socială între temele actuale ale discursului mainstream. Modelul urma să fie implementat de către Aravena în mai multe situații diferite, a fost exportat și în SUA, Mexic și Brazilia. Ne putem pune acum întrebarea de ce nu este posibilă implementarea unei astfel de măsuri radicale în mai multe țări cu probleme similare, inclusiv în România care este numai cu câteva locuri în urma statului Chile în funcție de PIB pe cap de locuitor, și în care deficitul de locuințe este incomparabil mai mare.

Pe la sfârșitul anilor ’60 orașele sudamericane au trăit o migrație internă spre zonele urbane cu care guvernul nu a reușit să țină pasul în ceea ce privește dezvoltarea urbană, astfel că micile terenuri ocupate ilegal au devenit mari cartiere înrudite. Azi aproape un sfert din populația continentului locuiește în barriadas și favelas (carter informal, în spaniolă și portugheză), deși este de necontestat faptul că aici sunt singurele țări la nivel global care au făcut pași spre minimalizarea deficitului de locuințe în ultimele decenii, dezvoltând și soluții alternative atât în sens economic, cât și constructiv (spre deosebire de China, de exemplu). Problemele extreme necesită și soluții radicale, acesta fiind probabil și motivul pentru care mai multe state ale Americii de Sud au acceptat propuneri mai neconvenționale, spre deosebire de cele europene. Abordarea modernistă, cu tot succesul său public, nu a reușit să devină răspunsul absolut la problema locuirii, cele mai multe cartiere de blocuri moderniste fiind construite la distanțe mari față de centrul orașului, ignorând cauza principală a creșterii ghetourilor informale.

De asemenea, realizarea acestui proiect depinde și de un context specific, unul în care pentru o bună parte a populației nu este nimic nou în necesitatea de a construi propria casă. La nivel global o foarte mare parte a populației este obligată să-și construiască propriul adăpost, și acesta nu este un fenomen existent numai în regiuni rurale, ci și în zone urbanizate. Potrivit unei statistici realizate de United Nations în 2005, populația cartierelor informale în zone urbane (slums) la nivel global a depășit un milliard, aflându-se într-o constantă creștere. Ideea de a accepta acest fapt și pe baza acestuia a imagina un program de arhitectură care încurajează contribuția informală în loc s-o disprețuiască există încă din anii ’60. “Housing is a verb” - “Locuirea este un verb” - a spus atunci arhitectul John Turner (arhitect englez, activ în Peru în anii ’50 și ’60). “A locui” este un cuvânt a cărui interpretare nu este deloc univocă. Locuirea poate să implice o serie largă de sarcini, de la munca casnică, la obținerea resurselor necesare (apă, mijloace de încălzire etc) până la construirea și menținerea locuinței. Mișcarea feministă din lumea industrializată a urmărit ca societatea să recunoască activitatea în gospodărie ca muncă care trebuie să fie respectată în aceeași măsură ca munca în fabrică sau pe câmp. În mod similar, necesitatea de a construi și a întreține un adăpost (indiferent de gen) pe lângă un alt loc de muncă sau lipsa completă a resurselor financiare este un efort imens și ar trebui să fie intrepretat ca o formă a muncii. În cazul în care acest efort este o parte a programului de la început, putem interpreta și că statul se bazează pe munca neplătită a oamenilor pentru a-și îndeplini propriile responsabilități. În cazul proiectului Quinta Monroy acest punct de vedere nu este neapărat valabil pentru că oamenii au devenit proprietarii caselor.

În descrierea scurtă a proiectului pe website-ul biroului este menționat faptul că într-un singur an și cu contribuțiile oamenilor valoarea imobilelor a crescut de la 7500$ la o medie de 20.000$. Menționarea acestuia pare să demonstreze faptul că strategia este mai mult una care se bazează pe calcule comerciale decât pe o dezvoltare reală. Astfel, în final am putea considera că scopul investiției nu este de a crea locuințe de calitate și de a dezvolta spațiul urban ci de a crea posibilitatea unei afaceri prin care locuitorii își pot câștiga capitalul necesar pentru mobilitate socială. Strategia este una inteligentă prin faptul că oamenii au acces la o locuință, dar în același timp îi pune și într-o situație în care acest drept poate să fie vândut pentru o sumă nu chiar gigantică și noii proprietari, de altfel foarte săraci, sunt practic aruncați pe piața liberă cu un capital de start, iar asta pe termen lung nu garantează și mecanismele de protecție a dreptului universal la locuire.

Pe de altă parte, o critică pe adresa proiectului se referă la faptul că acesta ignoră necesitatea de a crea nu numai locuințe, dar și oraș. În numele eficienței s-a renunțat la orice spațiu comun, și astfel la calitatea spațiului public în cartier, în general (chiar și intrarea în apartamentele de la etaj se face pe o scară individuală). Dar o soluție radicală nu poate să existe fără compromisuri, iar Quinta Monroy rămâne un exemplu interesant fără a furniza un model universal și perfect. Însă, dacă avem curajul să imaginăm punerea în practică a unor idei radicale și în contextul din România, este important să înțelegem și pericolul pe care îl reprezintă. Motivul principal al oamenilor de a-și părăsi casele de la țară a fost și rămâne necesitatea de a se muta cât mai aproape de serviciile oferite de stat, care adesea lipsesc sau sunt de o calitate mai proastă în zone rurale și în regiuni subdezvoltate (pare familiar?). De exemplu, pentru a fi la mai puțin de două ore distanță de școli, spitale ori locul de muncă. Alte motive sunt infrastructura subdezvoltată, dezastre naturale, secetă, inundații, apropierea de zone poluate sau deșeuri periculoare etc. În acest sens, infrastructura este un aspect important al locuirii și de multe ori poziționarea locuinței este mai importantă decât calitatea ei. Astfel, crearea locuințelor nu poate să existe fără crearea spațiului urban cu toate aspectele sale. Acest lucru este foarte important de subliniat în contextul României, unde autoritățile nici în cazul unei dezvoltări private dintr-un buget decent nu au anticipat dezvoltarea unei aglomerații (de ex. cartierele Eroilor și Florilor în Florești). Iar fără crearea unei infrastructuri urbane, o strategie care se bazează pe forța de muncă a celor marginalizați poate foarte ușor să devină într-un mod ironic exploatatoare.

Quinta Monroy reprezintă un exemplu important în arhitectura socială contemporană prin faptul că este un proiect ambițios realizat cu succes, reușind să depășească bariere birocratice și intelectuale. Pe de altă parte, el a relansat discuția despre valoarea arhitecturii informale și posibilitatea de încadra într-un sistem hibrid, contribuind astfel radical la reducerea deficitului spațiului locativ. În același timp este necesar ca o astfel de soluție radicală să fie evaluată din mai multe perspective. Aprecierea acestui proiect nu trebuie însă să ne ducă la concluzia că în lupta pentru dreptul la locuință este suficientă aplicarea unor „soluții inteligente”, prin care statul să scape de responsabilitate fără relocarea fondurilor existente pentru locuire, infrastructură și ambient.

Sursa foto: http://www.elementalchile.cl/en/projects/quinta-monroy/

Péter Máthé

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *