Acum aproape 100 de ani, Virginia Woolf observa că, pentru a fi libere să scrie și pentru a putea fi prezente în istorie vorbind despre experiențele lor directe, femeile au nevoie atât de o cameră a lor unde să se retragă, cât și de independență financiară (A room of one’s own, 1929).
În 1990, feminista bell hooks recunoștea dimensiunea radicală a căminului și a capacității de a folosi locuința (oricum ar fi ea, o baracă improvizată, sau un cort) ca spațiu al rezistenței. Femeile de culoare, spune Hooks, au rezistat dezumanizării prin crearea unui cămin unde ele pot să devină subiecte și să se afirme în pofida sărăciei, greutăților în viață și deprivărilor cu care se confruntă, și unde își pot redobândi demnitatea ce li se refuză de societatea dominantă.
Azi, cu ocazia zilei de 8 Martie, reiterăm în orașul Cluj mesajele militante ale mișcării femeilor socialiste, amintindu-ne că aceasta a proclamat la începutul secolului al XX-lea Ziua Internațională a Femeilor, care a fost adoptată ca atare de Organizația Națiunilor Unite abia în 1975. Revigorând revendicările acelor vremuri cu privire la susținerea drepturilor muncii ale femeilor laolaltă cu drepturile lor politice, dar și poziția feministelor socialiste împotriva militarizării și războiului, azi Căși sociale ACUM! pune în centrul activismului civico-politic locuirea în demnitate și recunoaște contribuția femeilor la lupta pentru o politică justă și antirasistă de locuire.
De-a lungul activității sale, activista Angela Davis a vorbit de multe ori despre modul în care rasismul susține capitalismul sau, altfel spus, extragerea profitului din exploatarea forței de muncă a persoanelor de culoare, fie ele ținute în sclavie, angajate cu un venit foarte redus sau întemnițate. Feminismul va trebui să fie antirasist sau nu va fi deloc, afirmă Davis.
Azi și aici, avem nevoie de acest feminism, pentru că el ne învață să înțelegem mai bine relația între personal și politic și să ne imaginăm ce înseamnă să devii o femeie luptătoare în condițiile în care ești stigmatizată și inferiorizată datorită etniei tale, culorii pielii tale și/sau condițiilor în care ai ajuns să trăiești din motive care te depășesc ca persoană.
Ana a lucrat timp de 35 de ani și a fost și o mamă eroină a acelor vremuri. Fiind concediată în anii 1990, odată cu închiderea ultimei fabrici unde era angajată în orașul Cluj, a fost evacuată împreună cu familia ei din căminul muncitoresc în care locuiau. Pensia nu îi permite să închirieze o locuință de pe piață, așă că ea continuă să stea de 20 de ani în nesiguranță și în condiții inadecvate. Are grijă de cei trei nepoți ai ei, cu care azi stă împreună într-o baracă improvizată pe str. Cantonului, asta de când li s-a ars căsuța de termopan primită în folosință gratuită de la asociația Ecce Homo în aceeași locație. Ea depune anual cerere de locuință socială și participă la procesul împotriva primăriei prin care cerem modificarea criteriilor de locuințe sociale astfel încât persoanele cu venituri mici și care locuiesc în condiții inadecvate să aibă acces la locuințe sociale.
Maria a devenit persoană fără adăpost împreună cu părinții, frații și surorile ei încă din copilărie, rezistând împreună cu mama sa în fața tentativelor autorităților de a o duce la casa de copii. În tot acest timp, ea a făcut eforturi mari să termine zece clase, școala profesională și mai multe cursuri de calificare. Azi lucrează în comerț, observând pe pielea ei cum abuzează marile centre comerciale de femeile muncitoare. Locuind în chirie pe bază de contract decomodat într-una din căsuțele Ecce Homo de pe str. Cantonului, cunoaște foarte bine cât este de dificil să te faci acceptată de societatea care te-a aruncat la margini. Lucrează pentru a contribui la veniturile familiei, are grijă de casă, îi construiește fiului ei o cameră separată în care el să își poată face temele pentru a ține pasul cu ceilalți copii de la școala din centru unde l-a înscris. Și apoi, în timpul ei liber, participă la acțiunile noastre stradale sau la ședințele de consiliu local. Pune atât povestea, cât și corpul ei în bătaia opiniei publice care cu greu ajunge, în Clujul cel bogat, să recunoacă că orașul are nevoie de mult mai multe locuințe publice pentru a deveni un spațiu demn al tuturor.
Ana și Maria, împreună cu multe alte femei, știu prea bine: destinele lor personale, ele ca persoane, au fost întotdeauna marcate de familie, școală, locuri de muncă, stat și societatea largă, fiind afectate de cele întâmplate cu politica locuirii, privatizarea, dezvoltarea imobiliară, creditele bancare, cu modul în care persoanele sărăcite sunt evacuate și împinse spre periferia orașului. Dar ele mai știu un lucru important: toate nedreptățile pe care le văd în jurul lor, nu se vor elimina dacă ele nu își transformă experiențele personale în mesaje politice mobilizatoare. Sau, altfel spus, dacă nu vor lupta pentru ca ele, familiile lor și oricine din acest oraș sau din această țară să obțină o locuință în care să poată trăi în demnitate și în condiții adecvate.Pentru asta își sacrifică timpul liber, depășesc momentele de descurajare, motivează și alți oameni pentru a-și ridica vocea, rezistă în fața privirilor intimidante și cuvintelor derogatorii venite din partea autorităților sau altora.
Noi, femeile mai privilegiate ale sistemului, recunoscând potențialul radical al acestei forțe, nu putem să facem altceva decât să le susținem lupta, atât prin articularea politică a mesajelor cât și prin gândirea și derularea unor acțiuni comune. Pentru că feminismul va trebui să fie antirasist și de stânga, saunu va fi deloc.
Enikő Vincze