„Tot ce s-a făcut s-a făcut pe suferința și pe lacrimile altora”

material realizat de Linda Greta

„Când vin aici și mă uit la tot ce este aici și ce este în jur acum, sincer, trebuie să spun că este frumos, este curat, miroase bine. Dar ce nu e frumos, că tot ce s-a făcut, s-a făcut pe suferința altora, și pe lacrimile altora. Dar așa este omul, el caută să fie lui bine, chiar dacă îi împinge pe alții din calea lui. Nu se uită peste cine a trecut, pe cine a lăsat în urmă în lacrimi, pe cine a bătut. Lucrurile astea se puteau face și într-un alt mod, nu neapărat pe seama suferinței și pe necazul și pe lacrimile atâtor oameni. Puteau să vină să ne spună, nu ne place cum a ajuns locul ăsta, vrem să facem curat, dar și pe voi vă mutăm într-un loc unde și vouă să vă fie bine, nu să vă trimitem la suferință și la chin.” 

(Fost locuitor de pe strada Coastei care a dorit să rămână anonim)

Erau mai multe case lungi pe acest teren, cu mai multe apartamente, câte opt familii în fiecare casă, fiecare avea câte o cameră și o bucătărie. Era acolo un nuc mare. Și un cireș. Și corcoduși aveam în spatele casei. Copiii mergeau la Puți să le dea cireșe.  Și acești copaci au dispărut. Copacii ăștia sunt noi, pe ambele părți ale culoarului de biciclete. Casa noastră era cam pe unde este acum colțul creșei, de la intrare. Este bine că au făcut creșa asta, văd că este a Consiliului Local, dar la copiii noștri nu s-au gândit când i-au dus atât de aproape de rampa de gunoi?

Creșa „Vrăjitorul din Oz”, autorizație de construcție în iunie 2011

Erau separate casele, cu câte o distanță mică între ele. Erau locuințe primite de oameni de la fabricile unde lucrau. Pe care apoi primăria le-a preluat, după ce fabricile s-au închis. Oamenii au continuat să plătească chirie primăriei. Am plătit chirie până în decembrie 2010, când ne-au evacuat. Cu timpul, în față și la lateral pe lângă case, s-a umplut cu improvizații. Pentru că, atunci când eram mici, dormeam frații în pat. Dar când am crescut, aveam nevoie de mai multe încăperi, așa că părinții au mai construit câte o cameră. Și apoi cum cineva a crescut și a avut familia proprie, a construit și el sau ea o baracă pe lângă case. Pentru că din anii 1990 nimeni nu mai primea locuințe sociale cum se primea înainte, și trebuia să stea undeva. Pe vremuri munceai, aveai casă, erai respectat de doctor, ai simțit că ești om. Acum te tratează mai rău decât ca pe animale. Pentru că, precum văd, câinii, pisicile, sunt protejați. E foarte bine. Dar țiganii nu trebuie protejați? Îmi zic din când în când, au înnebunit oamenii, sau ce se întâmplă de ne tratează așa de sus și umilitor.

Cât stăteam aici, mergeam la Profi, la piață, la farmacie, la școli foarte repede. Dar acum, de pe rampă, unde ne-au mutat în 2010, trebuie să facă oamenii 2-3 km pe jos, până la stație, după aia să treacă o cale ferată, și apoi drumul foarte aglome-rat de la aeroport,  unde primăria nu a fost în stare să pună nici acum un semafor, după atâtea accidente ce s-au întâmplat pe trecerea aceea de pietoni. Traiul acolo este de 100 de ori mai rău. Pe lângă faptul că oamenii stau acolo în toxicitatea aia, și murdăria aia, și mirosul ăla îngrozitor ce vine de la rampă de la 200-300 metri de ei, de la tot gunoiul întregului oraș.  Nu-mi vine să cred că au trecut opt ani, toți acești ani în chin. În friguri, mirosuri, vântul ăla mare, bolile. De când m-am mutat de acolo, de un an și trei luni, nu am mai avut bolile alea.  

Ca în orice comunitate, mai ales când sunt mulți oameni, este imposibil să nu fie probleme din când în când. Sau gălăgie. Pe aici, unde au pus pistele de biciclete, erau tufișuri, între noi și casele private din spatele nostru. Cu vecinii din blocurile vechi construite în anii 1980 noi nu aveam nici cu ei vreo problemă. Ne înțelegeam bine cu vecinii. Mama mea mai mergea la ei, să facă curat. Problemele au început când s-a construit clădirea aceasta de jos unde urma să își facă birouri Nokia, și apoi Biblioteca Octavian Goga – de aici s-au făcut foarte multe plângeri împotriva noastră. Ei au participat mult la evacuarea noastră. Și poate situația s-a schimbat și mai drastic când Apostu și-a cumpărat casă pe str. Inei, următoarea stradă de aici, și era deranjat de copiii noștri, care mergea cu bicicletele pline de nori pe la fața casei sale. Era noroi, da, mare, pentru că, până când noi stăteam aici, nu a făcut nimeni trotuar sau drum. De când ne-au mutat au făcut și piste de biciclete. Mă doare și asta când mă gândesc, cum se fac tot timpul diferențe în defavoarea noastră. 

Parcurile sunt goale mai tot timpul

Să scoți pe timp de iarnă 76 de familii, în jur de 350 de persoane, și tu construiești un parc de copii, parc de agrement, și o grădiniță... Și arunci iarna la minus 20 de grade, copii, bătrâni, bolnavi, lângă rampa de gunoi. Locuințele acelea din care ne-au scos cu jandarmeria și pe care apoi le-au demolat imediat cu buldozărele erau căminele oamenilor, unde era viața lor. Dar cine s-a gândit la asta? Nimeni nu s-a gândit la noi ca la oameni. Că dacă ne tratau ca oameni, poate nu făceau așa cu noi. ... Tata era încă în casă. Și ei au intrat cu buldozerul din partea inversă. Îi strigau să iasă afară. El zicea, mai bine mor, că nu am unde să mă duc. Și unchiul Titi la fel. Au rămas aici peste noapte, câteva zile, printre dărâmături. Lor nu le-au dat cameră în casele modulare din Pata Rât. Apoi i-am dus la noi. Și noi, la început, pentru prima iarnă, ne-am îngrămădit 9 persoane în 16 metri pătrați. Mulți au fost așa. Din 76 de familii numai 40 au primit contracte în modulare. 

Dar chiar înainte să apară parcurile, în primăvara lui 2011, s-a pregătit terenul pentru campusul facultății de teologie ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai. Atunci ni se părea că ei erau cei care doreau terenul.  Dar acum se vede clar că nu neapărat doar ei erau. Și eu m-am gândit la ei foarte tare. Că ei ar fi vinovații. Dar dacă stau și analizez situația din jur acum, pare altfel. Ei au construit acel campus. 

Campusul Teologic al Facultății de Teologie Ortodoxă, inaugurat în decembrie 2011 (piatra de temelie a campusului a fost așezată pe acest teren în mai 2011 de către primarul Sorin Apostu, fiind sființită de mitropolitul Andrei Andreicuţ)

“Toate astea au fost făcute pentru acest campus. Au venit în numele Domnului. Dar cum poți face ceva bun care să-i placă lui Dumneazeu, călcând peste atâta suferință, și atâta amar de chin, și peste lacrimile îngrozitoare ale acestor oameni. Numai noi știm. Alții care vin, pot să simtă compasiune, și să spună că încearcă să își imagineze. Dar numai cei care am trecut prin asta efectiv, știm ce înseamnă, să stai și să urli că nu mai poți, și pur și simplu îți vine să nu mai trăiești. Aia este adevărata suferință. Tu faci toate astea în numele lui Dumnezeu? Oare este asta acceptat de către el? El a văzut că ai făcut un campus, unde studenții învață despre el, dar oare îi place lui că toate astea le-ai creat pe chinul și suferința altora? Eu nu știu ei ce Dumnezeu au. La adevăratul Dumnezeu nu cred că îi place să vadă prin ce chinuri ne-au făcut pe noi să trecem.  Au pus ei piatra de temelie, cu o cruce, în primăvara lui 2011: aici am distrus 76 de famili, aici am nenorocit atâtea sute de oameni, în numele lui Dumnezeu. Oare tinerii știu, studenții oare știu cât chin și suferință au tras sute de oameni? Dacă ar ști,  nu știu dacă nu și-ar schimba ideile și principiile.” 

(Anonim, fost locuitor de pe strada Coastei)

Blocurile au răsărit din pământ ca ciupercile după ploaie

Când locuiam noi aici, blocurile acestea nu erau. Era teren gol. Mergeam la săniuș iarna. Era un deal liber. Cum ne-am mutat noi, au început să apară blocurile. După ce a curățat primăria terenul de noi, au ieșit investitorii la iveală. Primăria a vândut terenul și a căștigat peste cadavrele oamenilor și peste oameni. Ei au apărut după ce țiganii au fost evacuați. Investitorii așa au făcut mulți bani. Ne-au scos afară înainte cu cinci zile de crăciun ca ei să
construiască. Dacă noi locuiam aici, investitorii nu cumpărau terenurile, nu construiau blocuri. Și cu siguranță nu puteau să vândă atât de scump. 

Blocurile de pe strada Coastei 3-5
(asociația de proprietari a dat în judecată
Transilvania Construcții în 2010, pentru că
aceasta construia prea aproape de ei blocul cel nou) 
Dorobanților Residence - blocul de pe strada Dorobantilor 132- 134, 12 etaje, beneficiar Transilvania Construcții, proiectant Dico&Țigănaș, autorizație de construcție emisă în 2009 și în 2012 (120 de „apartamente premium” și 120 de locuri de parcare). Promovare: Facilități – Este situat în inima orașului ....  are priveliște deosebită asupra orașului și poziționare în funcție de soare”

Încă mai sunt oameni care suferă acolo  

De aceea trebuie să îi amintim primăriei în fiecare an de 17 decembrie, că în Pata Rât mai stau în continuare sute de familii, familiile care au fost evacuate de pe strada Coastei, dar pe lângă ele mai sunt și familiile de pe Cantonului și din Dallas și de pe rampă. Putea să fie totul mult mai bine pentru toată lumea, dacă atunci, în 2010, primăria avea bunăvoință, și ar fi venit la noi să spună, oameni buni, străduiți-vă să faceți ceva cu casele astea, că sunt urâte. Puteau să construiască și campusul și rămânea și loc de parcare, și să și renoveze casele sociale. Puteau să facă toate cele trei lucruri. Dar pe ei nu i-a interesat. Pentru că au făcut blocurile alea, și noi nu eram importanți. Casele noastre erau minuscule. Mai bine au luat bani de la privați pe terenuri, decât să renoveze casele sociale.    

„Asta simt de câte ori vin eu aici. Nu vreau să jignesc pe alții, spunând asta. Am fost și eu unul care a suferit. Suferința ne adună, nu ne dezbină. Însă eu cred că trebuia să ne mute de aici, nu mai puteam rămâne așa cum eram în zona asta care se dezvolta așa, dar nu trebuia în nici un fel să ne arunce la rampa de gunoi.” 

(Fost locuitor de pe strada Coastei care a dorit să rămână anonim)

Placă memorială dedicată evacuarii din 17 decembrie 2010. Autoritățile nu au acceptat plasarea acesteia pe strada Coastei. Încă-și caută locul în spațiul public.

Comments are closed.