Viena Roșie. Socialismul municipal (Gemeindesozialismus)

Viena a primit indicatorul ‘roșie’ în anii ’20, o perioadă în care, printr-un program socialist radical, administrarea orașului a reușit să instaureze condițiile de bază ale dreptului universal la oraș. Este un moment istoric de neocolit pentru discuția despre locuința socială, fiind contextul în care aceasta s-a concretizat ca și categorie politico-administrativă.

În secolul al XIX-lea, ca și capitală - împreună cu Budapesta - a unui imperiu cu peste 50 de milioane de locuitori, și rezidența curții imperiale, Viena avea excelența marilor metropole europene, dar nu neapărat și urbanizarea necesară. După 1948, orașul a trecut printr-o regenerare urbană, prin care s-au extins transportul public și alte infrastructuri, dar prin care clasa favorizată a rămas burghezia. În același timp, orașul a trecut printr-o constantă creștere care a ajuns la punctul culminant odată cu stabilirea pe teritoriul său a refugiaților veniți din provinciile estice din timpul colapsul imperiului. Numărul său de locuitori a crescut de la circa 400 de mii la 2 milioane. În 1914, Viena a fost al treilea oraș european după Londra și Paris ca populație. După Primul Război Mondial, orașul a ajuns într-o stare socială lamentabilă, ceea ce, pe lângă șomaj și subnutriție, a fost intensificat și prin lipsa locuințelor.

Urbanizarea periferiilor orașului – construirea de locuințe municipale

Această criză a provocat o reacție de auto-organizare a populației urbane însărăcite. Pe zeci de mii de tronsoane create pe terenuri ocupate au apărut și mici lăcașuri unifamiliale și mici cooperative de edificare. Reformele introduse de primul guvern austriac, precum reducerea zilei lucrătoare la 8 ore, concediul plătit, dreptul la vot pentru femei și introducerea reglamentării chiriilor în 1919 a permis  majorității sărăcite să-și aleagă prima administrație social-democrată a orașului cu un program care promitea structuralizarea eforturilor de a urbaniza periferiile orașului. Această administrație a rămas în funcție până 1934, în ciuda guvernării naționale conservatoare.

Noua administrație a pus construirea locuințelor pe prim plan. În 1923 a fost aprobat un program care prevedea construirea a 25.000 de locuințe până 1928. Obiectivul s-a realizat deja prin 1927, așa că administrația a extins programul și a promis încă 30.000 de locuințe până 1933. Până în 1934, Viena a construit 61.175 de locuințe și deja o zecime a locuitorilor săi trăiau în locuințe municipale. Esteimportant de remarcat și că, în ciuda faptului că această dezvoltare a fost una lansată de către oraș și realizată într-o perioadă foarte scurtă, nu a rezultat într-o arhitectură uniformă. Din cauza că majoritatea arhitecților implicați au venit din aceeași școală de arhitectură, într-adevăr se recunosc anumite caracteristici preponderente, dar în cei 14 ani aproape 200 de arhitecți au lucrat pe dezvoltări publice, cu mână relativ liberă. Cu toate acestea, proiectul nu s-a sfârșit cu construirea locuințelor, ci a fost unul de urbanizare integrală. Aceasta a implicat nu numai introducerea spațiilor comerciale, școlilor, grădinițelor, centrelor sociale pentru tineri, de maternitate, clinici și centre speciale pentru tratarea tuberculosei (cunoscută în europa de mijloc ca ‘boala vieneză’  înainte de război), ci și programe progresive și chiar experimentale pentru aceste facilități, deseori cu participarea intensivă a locuitorilor.

Arhitectura noii dezvoltări urbane

Integrarea tuturor acestor elemente în planurile de dezvoltare s-a manifestat, desigur, și prin arhitectură, aceasta fiind diferită față de nou-născuta tipologie modernistă. Arhitectura vieneză a perioadei a și fost criticată din acest punct de vedere chiar dacă în mod cert a dat un alt răspuns la principalele probleme ale ambientului urban de dinainte, cum ar fi igiena proastă, lipsa de aer curat și lumină. În această perioadă s-au construit primele locuințe cu baie și bucătărie individuală, și chiar și locuințele fără baie individuală au avut acces la băi colective. Prin îmbunătățirea igienei, mortalitatea infantilă s-a înjumătățit într-un singur deceniu. Pentru a străbate deficitul imens, apartamentele au fost relativ mici, între 38 și 48 m2(potrivit Eurostat mărimea medie a unei gospodării în România este de 43,9 m2), în schimb locuința a fost definită ca fiind parte a unei infrastructuri și și a unei rețele de facilități mai largi. Arhitecții au părăsit ideea fațadei principale orientate spre străzi, locuințele au fost organizate pe niște curți interioare spațioase și liber accesibile.

Această tipologie a fost posibilă întrucât cartierele rezidențiale aveau o densitate scăzută față de cele construite înainte de război sau cele construite în alte orașe europene. Marele avantaj al arhitecților a fost abundența terenurilor disponibile. Suprafața neconstruită medie a așa-numitelor Superblocuri a crescut până la 80%, în timp ce prevederea legală a fost de 20%. Disponibilitatea terenurilor de construcție a fost unul dintre efectele politicilor financiare. În 1920 orașul a obținut dreptul la administrare autonomă și prin aceasta a reușit să introducă o taxare radical progresivă, datorită căreia noile dezvoltări au putut fi realizate direct din bugetul municipal, fără dependență de credite private. Taxa locativă (Wohnbausteuer) a rămas singura taxă indispensabilă și a fost calculată progresiv pe valoarea imobilelor, astfel încât cele 0.5% imobile din vârf au returnat 45% din bugetul total. Adițional,și serviciile și bunurile considerate superfluente au fost taxate, iar din 1927 orașul a lansat taxa ‘de lux și extravaganță deosebită’ care a format 20% din bugetul total al orașului.

În schimb, Primăria a considerat investițiile în construcția locuințelor municipale nerambursabile și chiriile au fost practic calculate în funcție de costurile întreținerii și astfel au rămas extrem de scăzute, în 1926 chiria medie fiind de 4% din venitul mediu pe gospodărie. În procesul de alocare a locuințelor au fost favorizați cei care s-au născut în Viena, statut care însemna de patru ori mai multe puncte decât cetățenia austriacă. Prin taxarea ridicată a investițiilor private, interesul în terenuri și imobile urbane a scăzut enorm, precum și valoare terenului urban, ceea ce a susținut investirea publică în imobile, în urma căreia, până în 1924, Municipiul Vienez a ajuns să fie cel mai mare deținător de teren în Viena.Transformarea societății și anihilarea inegalităților între clasele sociale printr-o taxare progresivă și prin politici sociale în toate domeniile vieții urbane, a fost gândită de către socialiștii austrieci ca a treia cale între violența revoluționară comunistă (naționalizarea forțată) și social-democrația compromițătoare.După ani de presiune din partea opoziției burgheze în 1934, guvernul fascist a îndepărtat administrația orașului prin intervenție militară și a suspendat toate politicile introduse de socialiști. După distrugerea parțială a fondului locativ în al Doilea Război Mondial, tradiția locuințelor municipale a recâștigat susținerea publicului și a rămas în proprietate municipală până în ziua de azi.

Municipialitatea Viena este de departe cel mai mare proprietar de locuințe în Europa, deținând aproximativ 220.000 de locuințe. Unul din patru vienezi locuiește într-o locuință municipală.În condițiile de azi, în care administrațiile refuză implicarea publică în dezvoltarea orașului și atenuarea efectelor sistemului financiar este redusă la macro-soluții antreprenoriale des celebrate pentru blândețea și, de astfel compatibilitatea lor cu marele capital (de exemplu proiectul Chilean), exemplul Vienei interbelice rămâne un contrapunct marcant. Viena Roșie ilustrează complexitatea unui program social de urbanizare în care locuința socială ocupă o poziție centrală, dar nu este redusă la clădire în sine.Arhitectura propriu-zisă, oricât ar fi ea de inteligentă, nu are puterea de a rezolva probleme sociale, însă are abilitatea de a stabiliza anumite relații sociale, un efect pe care îl putem urmări atât în cazul marilor orașe post-industriale din emisfera nordică, cât și în cazul uriașelor colonii informale din cea sudică. Viena Roșie ne arată, că o politică municipală radicală nu crează dependența claselor vulnerabile față de stat: acest lucru se poate evita prin crearea de bunuri comune, comunități mai mari cu interese comune, și cu siguranță are doar efecte benefice asupra locuitorilor orașului pentru că rezultă în decomodificarea locuinței.

Péter Máthé

 

Comments are closed.