Ce face un arhitect activist?

Replica frecventă din partea administrației publice sau din partea dezvoltatorilor imobiliari la solicitarea construirii de locuințe sociale este de obicei una așa-zis „realistă”. Ea se leagă de logica pieței și afirmă că nu este posibilă construirea de locuințe care, în parte, să fie închiriate la prețuri sub prețurile pieței pentru că nu există resursele necesare și investiția trebuie să producă profit într-un timp scurt. Auzim adesea că societatea se află într-o criză economică (constantă) în care nu poate să-și permită astfel de investiții înspre bunăstarea celor mulți. Această afirmație, pe lângă demonstrarea unei rigidități economice, se mai bazează și pe ipoteza că nu se poate construi altfel decât a fost și este construit în România: locuințele sociale trebuie să fie de calitate proastă, iar investitorii privați trebuie să se concentreze numai pe cele mai mari profituri, adică să construiască exclusiv apartamente pentru cei care pot și vor să plătească la sau peste prețurile de pe piață. Modelele alternative de finanțare a construcției, de proprietate și de arhitectură nu sunt luate în considerare sau sunt brusc privite ca fiind „nerealiste”, prea experimentale și prea riscante pentru a fi realizate în societatea noastră. Rubrica noastră își propune să demonteze aceste convingeri prin prezentarea unor astfel de modele așa cum au fost ele gândite în alte părți ale lumii și a posibilei lor aplicări în contextul nostru local.

Ca student în arhitectură nu mi-aș permite să intru într-o argumentație despre posibilitățile economice ale primăriilor din România. Totuși, în ce privește respingerea modelelor alternative de a rezolva problema locuirii încerc să aduc niște argumente provocatoare. Anul trecut am lucrat la un proiect de student (adică fictiv), în care am transformat un bloc din Mănăștur într-o clădire mai mare de locuințe prin noi apartamente proiectate deasupra acoperișului, deci prin extinderea spațiului locativ existent. Îl voi descrie pe scurt aici nu doar ca proiect de construcție, ci ca un proiect cu implicații sociale, ca un mod prin care primăriile ar putea să crească fondul de locuințe sociale, în același timp contribuind la reabilitarea construcției vechi.

Desenul de pe afișul inserat în acest număr al ziarului ne ajută să vedem mai bine care este esența intervenției mele, acesta fiind  o secțiune simplificată a proiectului. Cu negru este reprezentată construcția existentă, iar cea nouă cu roșu. Pe partea stângă (sud), fațada fără deschideri și distanța de la blocul adiacent mi-au permis extinderea apartamentelor cu câte o cameră și adăugarea unui spațiu comercial la parter. În același timp, desenul reprezintă și măsura în care a fost mărit spațiul locativ. 

Am avut norocul să lucrez cu o arhitectă care a acumulat o experiență remarcabilă în organizarea unei mișcări bottom-up pentru dreptul locatarilor de a-și păstra locuințele (împotriva gentrificării) în Berlin. Am, de asemenea, și o cunoaștere vastă despre ce înseamnă de fapt arhitectura socială. Scopul principal al proiectului meu nu a fost de a produce o arhitectură care se vinde ușor, ci una care, cel puțin în teorie, să poată fi realizată astfel încât să fie în beneficiul tuturor actorilor implicați, inclusiv al proprietarilor foarte săraci. Cu alte cuvinte, proiectul meu nu înțelege arhitectura doar sau în primul rând prin aspectele sale estetice și de construcție, ci și prin strategia prin care ea este realizată. Această abordare nu este neapărat contemporană, totuși în ultimii ani a devenit mai cunoscută odată cu oferirea prestigiosului premiu de arhitectură, premiul Pritzker, arhitectului Alejandro Aravena din Chile pentru strategia lui de case extensibile (vom mai auzi despre acest proiect în ziarul nostru). În școlile de arhitectură renașterea locuințelor sociale ca temă de proiectare este în mod cert una palpabilă, însă de multe ori ea este tratată ca o exprimare imatură, o rebeliune adolescentină. Și bineînțeles că, în contextul în care sistemul educativ nu pune la dispoziție o minimală cunoștință a pieței și a sistemului financiar, mulți studenți nu au înțelegerea necesară despre cum arată procesul construirii de la investitor până la administrarea și menținerea locuinței. Problema este că în economia neoliberală, în care se presupune că piața ar trebui să se autoreglementeze și să producă oferta, arhitectura socială nu mai este un produs al sistemului de prosperitate. Astfel arhitectul, dacă are ambiții sociale, nu își mai permite să se concentreze exclusiv pe calități spațiale sau aspecte ce țin de construcția în sine, ci trebuie să intre în politică (într-un fel sau altul). Astfel, expresia „arhitect activist” care este folosită des în ultima perioadă, acoperă o autodefinire diferită de cea a „arhitectului modern”. Diferența constă nu în prezența principiului că arhitectura trebuie, în primul rând, să ne servească pe toți în aceeași măsură - acesta fiind motorul primelor proiecte de blocuri de locuințe moderniste –, ci în recunoașterea faptului că acest obiectiv nu poate să fie obținut fără o strategie de a găsi resursele necesare, dar nici fără organizarea unei mișcări care poate pune presiunea necesară pe autorități. Azi nu este de ajuns să faci un design excelent, deoarece acesta va fi repede comercializat, iar raționalizarea planului și micșorarea cheltuielilor slujesc și ele creșterea profitului și astfel interesul comercial. Azi nu este de ajuns să faci un proiect frumos spre binele celor mulți, pentru că actorii politici care ar avea interes în realizarea acestuia practic nu există. Presiunea din partea oamenilor în urma deficitului uriaș de locuințe la nivel european ar putea porni un proces de investiții în locuințe sociale în viitor. Dar până în acel moment, arhitecții dedicați unor proiecte cu sensibilitate socială vor avea nevoie de o colaborare strânsă cu activiști, locuitori, juriști, jurnaliști ș.a.m.d. În școala de arhitectură ne-au spus că o cunoaștere minimală a staticii construcțiilor este necesară ca să putem vorbi aceeași limbă cu experții de statică și cu reprezentanții firmelor de construcție. Dar pare că generația noastră va avea nevoie de o cunoaștere mai bună și a politicienilor și investitorilor, pentru că înțelegerea acestora este, ca și statica clădirii, inseparabilă de succesul proiectului.

Ideea inițială a proiectului meu fost de a face o reabilitare de bloc care nu se limitează la îmbunătățirea moderată a eficienței termice, ci a atentat și la o transformare a spațiului cu scopul de a adăuga câțiva metri pătrați în plus, de a deschide spațiile spre afară mai mult și de a reduce radical costurile de întreținere. Conceptul privind construcția în sine era o replică a proiectelor făcute în Franța de către birourile Lacaton&Vassal și Frederic Druot. Acestea, propunând o construcție secundară printr-o structură independentă, au constat în extinderea fațadei clădirii adăugând câțiva metri pătrați apartamentelor existente. Fiind închis cu pereți transparenți spre exterior, spațiul astfel creat profită de mai multă lumină naturală și de căldura soarelui, iar aerul preia rolul izolației. De fapt, o face într-o măsură mult mai eficientă decât izolația aplicată direct pe fațadă (mai ales cea folosită în România). Important este, însă, că spațiul oferă și o flexibilitate în folosirea locuinței, creând noi conexiuni între spațiile interioare ale apartamentului. Altfel spus, transformă și spațiul interior al locuinței, nu doar estetica fațadei, proces care eu consider că s-ar baza pe nevoi reale în cazul celor mai multe blocuri din România. Balcoanele închise au, până la urmă, același rol, izolează fațada și adaugă locuinței un nou spațiu protejat.

Totuși, relevanța acestui concept de construcție constă în altceva. În cazul unor blocuri mari în Bordeaux, construcția fiind terminată din afară și deschiderile pe fațada existentă fiind tăiate ulterior, locuitorii nu erau obligați să își părăsească casa în timpul șantierului. Astfel, procesul a fost unul care s-a putut realiza fără relocarea locatarilor. Această strategie ar fi foarte interesantă și în cazul României, unde majoritatea locuitorilor de blocuri sunt în același timp și proprietarii apartamentului ocupat, deci unde un proiect radical de reabilitare ar putea fi realizat doar cu acordul și investiția lor. Acest specific are, bineînțeles, și un efect pozitiv, de aceea coreografia reabilitării din Europa de Vest este imposibilă de aplicat aici. În orașele din occident, reabilitarea clădirilor date în chirie de marii proprietari de locuințe are ca principal motiv mărirea chiriilor și rezultă astfel în relocarea locuitorilor cu venituri mai mici. În același timp, însă, specificul amintit din România blochează și orice proiect mai îndrăzneț pentru că, chiar dacă mulți locatari de blocuri sunt proprietari, mulți nu au resurse nici pentru a-și întreține apartamentul. De multe ori auzim povești despre singura familie săracă sau singurul pensionar care se opune unui proiect de reabilitare și de multe ori ni se spune că prețul acestuia nu ar fi așa de mare sau că pe termen lung asta este o investiție care merită făcută. Puțini înțeleg că cei care nu au cum să strângă banii o să se opună și din simplul motiv că sunt sceptici și le este teamă de astfel de investiții. Și tocmai în asta constă problema cu o astfel de transformare: ea costă mult. Pornind de la acest specific din România, precum și din motivul că scopul inițial al proiectului meu arhitectural nu a fost numai de a construi ceva mai frumos, ci în primul rând de a rezolva o problemă socială specifică contextului românesc, aceea a supra-aglomerării în spațiul locativ (potrivit Eurostat, în România ajung aproximativ 17 metri pătrați de spațiu locativ pe persoană, în timp ce în Germania acesta este de 42 metri pătrați), am ajuns la concluzia că în acest caz o întreagă nouă strategie va fi necesară pentru a finanța transformarea ambițioasă.

În cazul tipului de bloc pentru proiectul meu am găsit două exemple care pot confirma că o extindere cu un etaj sau două deasupra construcției existente ar fi posibilă. Prima referință este una teoretică, un studiu făcut de studenți și asistenți îndrumători de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București despre același tip de bloc, care include calcule statice (dar) și seismice, iar cealaltă se referă la câteva exemple de extinderi făcute în cartierul Mănăștur din Cluj-Napoca. Adică ideea aceasta a extinderii n-a venit de la mine. O astfel de extindere poate fi realizată în feluri diferite. Poate că prima idee care ne vine în minte ar fi niște apartamente luxoase, cu terase mari pe acoperiș și, bineînțeles, extrem de scumpe, construite de investitori privați. Dar poate nu trebuie să fie așa. Să ne gândim cum ar fi dacă Asociația Proprietarilor ar face această investiție printr-un credit bancar, construind astfel două etaje prin care să poată produce profitul necesar pentru transformarea majoră a blocului și reabilitarea întregului sistem de instalații. Prin închirierea acestor apartamente, blocul și-ar putea plăti ușor costul intervenției chiar dacă apartamentele - sau o parte din ele - rămân mult sub prețul de piață din Cluj. Știu că acest proiect este ambițios și că reacția celor mai mulți va fi de a mă considera naiv. Dar în teorie este posibil, fără implicarea multor bani publici, deci care ar fi motivul de a încerca să-l realizăm? Ce pierdere ar putea produce un astfel de experiment pentru stat, comparat cu alte investiții făcute? Dacă oricum risc să par naiv, nu mă opresc aici și îmi continui propunerea. Cum ar fi ca statul să își recunoască interesul în astfel de proiecte și primăria să le susțină, cel puțin politic, dar eventual și ca investitor. Astfel, primăria ar putea să își cheltuiască fondurile pentru locuințe sociale într-un mod eficient, deoarece în acest caz nu trebuie să găsească și să cumpere teren, iar construcția ar costa mai puțin pentru că nu este nevoie de instalații complete și fundație. Și încă nu am menționat avantajul că majoritatea acestor blocuri sunt localizate central sau cel puțin sunt bine conectate cu centrul orașului prin transport public, adică ele sunt locuințe urbane în sensul bun al cuvântului.

Povestea aceasta nu este invenția mea. Tot ce doresc eu, este să propun să ne gândim să o aplicăm în Cluj și în România în condițiile contextului local specific al fondului existent de locuințe. Tot ce am făcut eu prin proiectul meu după ce am auzit despre astfel de strategii realizate în ultimii aproximativ o sută de ani în Europa și în Lume, este un fel de colaj al intervențiilor pe care le-am imaginat într-un  proiect care răspunde cu o posibilă soluție la problema locuirii în Cluj. Personal cred, că uneori cunoașterea unor astfel de metode experimentale, a unor povești despre încercări de a lupta cu insuficiența fondului locativ, fie din partea arhitecților, politicienilor sau a celor care sunt direct afectați de această deficiență, ne poate deschide orizontul și ne poate susține credința că aceasta nu este o misiune imposibilă. Însă, dacă vrem să transformăm cunoașterea acestor mișcări într-un instrument util cauzei pentru care luptăm, nu este suficient să ne îmbătăm cu povești romantice. Trebuie să recunoaștem că multe din aceste povești sunt înfrumusețate de timpul parcurs, și erau de fapt povești ale unor compromisuri nu foarte favorabile celor în nevoie. Totuși, chiar și succesele mici ale mișcărilor anterioare ne-au lăsat cu unele forme de organizare și modele de finanțare, construire și întreținere a clădirilor de locuire în situații de criză sau în timpurile absenței unor resurse economice, ale sărăciei. Iar despre aceste structuri și mici sisteme este absolut necesar să discutăm pentru că, prin înțelegerea lor, ne este mult mai ușor să ne imaginăm și noi un cartier, un oraș sau o țară în care problema locuirii tuturor cetățenilor este rezolvată nu numai prin prisma banilor ci și prin strategii inteligente, prin experimente curajoase și soluții solidare. În continuare, în această rubrică a Cărămizii veți găsi câteva exemple interesante de arhitectură de locuințe sociale de pe plan global care ne mențin credința că un alt sistem locativ și o altă arhitectură socială sunt posibile.

Péter Máthé

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *