O istorie tabú – 500 de ani de sclavie

Spectacolul Marea Rușine vorbește despre istoria ignorată a unei jumătăți de mileniu și despre cum rasismul de astăzi este continuitatea acesteia.

Magda, o tânără romă, pregătește o cercetare pe o temă incomodă – sclavia romilor. Munca ei, ciocnindu-se de prejudecăți, ajunge să-i schimbe viața și să-i retraseze relațiile pe care le are cu cei din jur.

În Marea Rușine vedem scene construite mot-à-mot după documente istorice, alături de scene inspirate din viețile artiștilor și ale oamenilor cu care aceștia au intrat în dialog. Textul și regia spectacolului sunt semnate de actrița romă Alina Șerban. Alături de Alina, din echipa actuală a spectacolului fac parte Oana Rusu, Elena Duminică, Radu Ciobănașu, Sorin Sandu, Maria Crețu, Cristian Constantin, Ionuț Dumitrașcu, Alina Manea, Tania Cucoreanu și Radu Pocovnicu. Spectacolul este produs de Centrul Național de Cultură a Romilor-Romano Kher și în prezent face parte din repertoriul permanent al Teatrului Excelsior din București.

Lorand Maxim: Alina, ce putem vedea mergând la spectacolul Marea Rușine?

Alina Șerban: În primul rând, o poveste despre oameni; oameni cărora uneori le e greu să spună te iubesc, îmi pare rău, iartă-mă. Peste elementul uman se așterne și elementul etnic al unei povești care din păcate ni s-a ținut ascunsă, o poveste despre sclavia romilor, iar noi trăim în amnezia asta. E o poveste care lipsește din manuale și lipsește din discuțiile noastre.

În spectacolul Marea Rușine vedem povestea unei fete care vrea să afle mai multe despre sclavia romilor. Subiectul ajunge să o schimbe și o face să pună întrebări celor de lângă ea. Pe iubitul ei: de ce folosește cuvântul țigan? Pe fratele ei, preot rom, îl întreabă ce i-ar întreba pe strămoșii lui dacă i-ar întâlni? Și-ar imagina că strămoșii lui ar fi fost sclavi și ar fi aparținut chiar unei mănăstiri?

Cu cât ne scufundăm în detalii vedem un conflict generat de o poveste etnică necunoscută. Povestea e apoi prezentată pe larg în actul al doilea când actorii devin personaje istorice.

L.M: De ce sclavie și nu robie? 

A.Ș: Pentru că vine dintr-un eveniment real în care o instituție publică m-a atenționat asupra folosirii termenilor. Am primit un mail de la ei. Era clar că eu deranjez și am spus că ok, dacă mă poți cenzura la nivel de comunicat de presă, totuși nu poți să intri în piesa mea și am să îți dovedesc asta. Și dacă îmi pui mâinile la gură voi vorbi și mai tare. A fost statement-
ul meu clar. Legat de asta am făcut atunci un eveniment pe care îl poți găsi și pe Povești Nespuse [www.povestinespuse.eu], site-ul companiei mele de teatru, un happening în care am făcut o întrecere robi versus sclavi. Am trecut prin multe lupte să pot să aduc piesa asta la forma în care este. Am fost cenzurată de sus și nu am tăcut. Robia e un termen mai soft.

L.M: Spectacolul pare să aibă la bază o documentare bună. Cum v-ați documentat?

A.Ș: Sunt foarte multe lucruri care au hrănit textul. Au contribuit mulți oameni, mi-e și teamă să-i număr. Au fost foarte mulți cei care au făcut interviuri cu oameni. Au generat povești și noi le-am ficționalizat. Sunt povești reale, dar ficționalizate. Conta foarte tare pentru mine să nu fie despre idei, să fie despre oameni și despre ce sunt ei.

Apoi au fost istorici romi, neromi, care ne-au îndrumat către o cercetare abundentă și către texte ca Romi, Sclavie și Libertate a lui Petre Petcuț. Totodată, cărțile lui Vasile Ionescu ne-au influențat foarte mult.

Am știut că subiectul nu e cunoscut. Am vrut să folosesc istoria ca o armă. Am folosit materiale din arhivă, puse la dispoziție de Centrul Național de Cultură a Romilor - Romano Kher. Ei au făcut o bază de date și au tradus documente. Noi toți avem acum acces la acele informații. Actul doi e aproape 100% compus din citate istorice.

L.M: Prin replicile personajelor din jurul Magdei, în spectacol se repetă de nenumărate ori că această temă este irelevantă, că nu are rost să dezgropăm o astfel de istorie. De ce alegeți totuși să devoalați această istorie. Cum e ea legată de zilele noastre?

A.Ș: Păi are foarte mare legătură, pentru că dacă noi nu ne știm trecutul nu putem să înțelegem prezentul în care ne aflăm. Noi toți suntem parte dintr-un context. Dacă nu ne uităm la trecut nu avem cum să înțelegem cum am ajuns aici.

Există un efect generațional, generațiile care au simțit pe pielea lor sclavia au lăsat în noi niște amin-
tiri. Mi-e greu și mie astăzi, uneori, să îmi asum niște lucruri care mă vulnerabilizează. Poveștile lor ne influențează astăzi. Asta mă ajută să lupt împotriva cinismului meu și a cinismului de aici. Mă înarmează cu inspirație și putere să cercetez. Știu că merită să vorbesc despre ei.

Cred că încă la noi nu e cool să fii anti-rasist, anti-discriminare rom. Nu e încă cool să te solidarizezi cu romii. E cool să scrii rezist pe tine și să ieși să faci meeting-uri, dar dacă oamenii sunt evacuați forțat chiar în același timp, iarna când e ilegal să evacuezi, asta nu mai emoționează. Dacă aflăm despre evacuări forțate ale unor romi nu ne emoționează pentru că pe ei i-am dezumanizat. Auzim simplu la știri „niște romi au fost evacuați”; că oamenii ăștia au copii și că nu știm în ce condiții vor sta și că au fost duși în zone cu risc chimic nu ne emoționează pentru că ne-am obișnuit să-i vedem ca ne-oameni, ca altceva decât oamenii, sub-oameni.

Sper la schimbarea în care cu toții să ne privim ca de la egal la egal și ca toți copiii să aibă acces egal la resurse apropo de locuire, educație. Sper să devină cool solidarizarea cu romii, să te simți rușinat când folosești un cuvânt propriu foștilor proprietari de sclavi – țigan. Cum zicem în piesă, rușinea se resfrânge de ambele părți, dar mai ales de partea celui care îl spune.

Hai să ne gândim la ziua în care 20 februarie [Ziua abolirii sclaviei romilor în Țările Române] va deveni foarte, foarte importantă nu numai pentru comunitatea romă, dar și pentru neromi. Sau când nu va mai fi așa blamată maneaua, fraților!? Când noi ne vom uita la cultura romă ca la un super lucru cu care ne putem mândri!

L.M: Munca ta, Alina, alături de munca colegelor de la Giuvlipen, a celor de la Arthub, Macaz și mulți alții, a inventat un teatru rom contemporan atent și sensibil politic. Cum vezi acest context?  

A.Ș: Lucrurile sunt pozitive. Atunci când am apărut eu cu spectacolul Declar pe propria răspundere, când am început să fac teatru rom cu mesaj social, nu am prea avut modele în jurul meu. Ce era până atunci ori ne prezentau într-un mod exotic, ori ne blamau, ori nici nu erau romi ca să joace romii. Nu aveam un reper, iar din nevoia da a spune povești din perspectiva mea am făcut spațiu pentru poveștile noastre, ale romilor, în teatru independent. Faptul că, între timp, mai mulți artiști și-au asumat identitatea e foarte bine. De aici, cu toții trebuie să ne asumăm și responsabilitatea artistică pe care o avem față de poveștile pe care le arătăm pe scenă. De ce noi? Cum le reprezentăm? E loc de foarte multă gândire critică în ceea ce facem. Sunt foarte multe proiecte cu bune intenții, dar cum ies lucrurile e discutabil.

L.M: Ce înseamnă că Marea Rușine face acum parte din repertoriul permanent al Teatrului Excelsior?

A.Ș: Pentru mine e un moment isoric. Uite că o romă face loc poveștilor despre noi, spuse din perspectiva noastră, pe scenele teatrelor de stat. Și pe un subiect care încă nu este în manualele de istorie!

După teatrul independent, pariul mare era să o fac pe scenele teatrelor de stat. Pariul era să încerc undeva unde nu sunt povești cu mesaj social și în niciun caz din perspectivă romă. Vream ca acolo să fac loc pentru poveștile noastre, iar eu ca artistă romă să am o piesă care stă laolaltă cu alte piese, nu care să se joace numai de zilele speciale. Și să devină normalitate. Să devină normal să vedem diversitate în spațiile mainstreem. Dar a luat nouă ani. Și mă bucur că fac acest mic, mic pas. E un pas foarte mic, dar important.

L.M: Cum vezi ideea construirii unui Teatru de Stat Rom? 

A.Ș: E nevoie de cât mai multe povești, e clar. E nevoie de povești care să ne prezinte în mod uman, nu exotic, iar asta să devină normal. Am cântărit foarte mult orice simbol pe care îl arăt, lucru pe care invit să-l facă toată lumea când e vorba de reprezentare.

În 2009, 2010, eu vorbeam despre un centru cultural, un spațiu în care ce visam eu să se întâmple e: să se joace teatru, să se pună filme de-ale noastre, să fie concerte, să fie cursuri, să facem expoziții. Să fie un spațiu în care să ne celebrăm cultura.

Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece! În ideea construirii unui teatru rom, nevoia de a susține pe cineva să nu însemne că apoi neromii nu ar trebui să găzduiască piesele romilor în cadrul altor teatre de stat. Să nu fie o metodă de a segrega!

L.M: Cum e primit spectacolul?

A.Ș: Foarte bine. Problema a fost până acum faptul că nu îi e ușor unui artist independent să își joace munca, să găsească posibilitatea să aibă continuitate. Lumea mă întreba mereu când se mai joacă. Îmi aduc aminte ce val de mândrie a fost în sală când s-a jucat prima oară! Sau când am jucat în cortul pe care l-au vandalizat unii și au scris „moarte țiganilor” și cât de bine s-a simțit să faci acel statement în ziua aia!

E foarte emoționant pentru mine de fiecare dată când jucăm piesa pentru că este despre oameni mai întâi. Te poți identifica cu relațiile pe care le vezi în ea. Iar partea de istorie vine să te zgândăre, să te incomodeze, să te împingă pe un pod pe care să ne întâlnim cu toții și să mergem împreună.

Lorand Maxim

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *